„Coborâm la prima” de Tedy Necula (2018)

Ca pentru multe alte lucuri în viață, când vorbim despre filmul ăsta ajută să cunoaștem niște lucruri din spatele lui. Și am să încep cu lucrul cel mai evident, faptul că regizorul e o persoană cu dizabilități și motivul pentru care e important să specific asta. În anul 2002, Tedy a jucat în rolul lui Norocel din filmul Noro – în regia lui . Era vorba de un copil cu un handicap grav care vrea să se bucure de viață și să înțeleagă mai multe despre lucrurile care îl înconjoară, iar lui Tedy acest film avea să-i schimbe viața. Niște mulți ani mai târziu, devenea regizor.


                Coborâm la prima ne face din start mai multe promisiuni. Prima este cea legată de faptul că e „primul românesc”, formulare la care mai multa lume, printre care și subsemnatul, a ridicat o sprânceană. Apoi mi-am amintit că Inspirational Filmmaking – casa de producție cu care a lucrat și filmul de lungmetraj – are în portofoliu multe campanii sociale și de interes general care au avut în mare un singur scop: să facă o lume mai bună. Apoi, Tedy însuși e un speaker la mare căutare, care umple săli (mari!) pe unde vorbește. Așa că îmi mai rămânea doar să văd dacă a reușit să transpună experiența asta într-un film.

                Acțiunea se petrece într-un vagon de metrou, a doua zi după incendiul de la clubul Colectiv, iar asta, fără să-l facă un film despre Colectiv, aduce un tribut și stabilește de la bun început un cadru emoțional puternic. Apoi se ocupă de oameni, pentru că o altă promisiune a lui este că vedem „un film făcut din dragoste de oameni”. Prin intermediul unei distribuții impresionante ca nume și număr (, , , Tudorel Filimon, Victoria Cociaș, Emilian Oprea etc), primim un stop-cadru de lume, un micro-cosmos cu personaje diverse care au problemele și prejudecățile lor. O defecțiune tehnică face ca metroul să se oprească, iar acești călători să ajungă încet-încet să se deschidă față de cei din jurul lor și să înceapă să se cunoască. Iar acest întreg proces ține filmul în spate și ajungi să înțelegi că într-un fel e despre tine, privitorul, cel care și tu ai pus inconștient niște etichete care încep să se dezlipească odată ce camera trece prin dreptul fiecărui personaj care-și spune povestea.

                Vreau să menționez scenariul Alexandrei Axinte deoarece cuprinde momente de reală emoție și câteva replici deosebite, fără exagerări, pe care ochiul atent al lui le așază la momentul potrivit. Aproape fără să realizezi, reușește să te aducă tot mai aproape de ceea ce inițial pare o mare de necunoscuți, să te provoace să-i intuiești, apoi să-i cunoști, pentru ca într-un final, să creeze un moment de „împreună”. Și pentru că „suntem străini până când ceva ne aduce împreună”, filmul bifează solidaritate, dar nu se oprește la asta: îți dă o încărcătură emoțională cu care te trimite și acasă, și vei simți asta când vei ieși din sală privindu-i pe cei din jur.

                E un film independent de debut, însă se ridică cu mult peste asta. A atras atât actori consacrați cât și din cei din noul val, a creat o efuziune a publicului care se vede în sălile pline pe care le are acum caravana care merge prin țară. Dar și mai important, e un film dus în licee, însoțit de echipă, care și-a făcut din proiectul ăsta o misiune personală: să facă lumea un pic mai bună.

                , „Maestrul” – cum îi spune Tedy, a murit anul trecut și nu a apucat să vadă filmul pe ecran mare. Coborâm la prima îi este dedicat, pentru că poate așa cum Gabrea i-a schimbat viața lui Tedy, poate și filmul ăsta va schimba viața cuiva.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Traian Stanciu

Traian Stanciu
A fost partener la un butic de creație vreo 10 ani, este vice-președinte al asociației care produce Revista de Povestiri, este foarte interesat de drepturile omului, joacă de 9 ani același joc, încearcă să termine de scris o carte și este rr-it. Face cronică de film pe pagina sa de FB: https://www.facebook.com/130min/.