Liniște! Sărut. Acțiune!


Am ajuns la într-o seară înghețată de duminică, 8 ianuarie, prin nămeți, hotărâtă să nu las intemperiile să stea în calea culturii. Era o liniște mormântală în fața teatrului, nici țipenie de om, niciun câine rătăcit, niciun fel de vietate. Nici mașini nu prea treceau pe Calea Victoriei. Mi-am zis: “să vezi că n-au putut ajunge spectatorii și nu se mai joacă piesa”. Am urcat totuși scările și am intrat în foaier. Acolo, surpriză! Spectatorii zgribuliți veniseră cu mic, cu mare și se înghesuiau unii în alții ca vrăbiuțele. Nu era nimic din forfota specifică unui foaier de teatru. Nimeni nu se înghesuia să își scoată haina și să o dea la garderobă și nimeni nu vorbea. Era o liniște ireală pentru un grup de oameni atât de mare. Un moment, am crezut că piesa începuse deja și că scena asta făcea parte din regia spectacolului. Însă vraja a fost întreruptă curând de angajatele teatrului care au început să strige (deloc reverențios) una la alta, peste capetele spectatorilor, apoi să ne mâne pe toți ca pe o cireadă spre ușa de acces către Sala Studio. Acolo, rumoare. Nu funcționa sistemul prin care se scanau biletele. Angajatele teatrului au început din nou să strige una la alta peste și printre spectatorii înghesuiți pe scări. Altcineva țipa că e curent și să se închidă ușile. S-a hotărât, în final, să se rupă biletele pur și simplu, cu mâna, cum se făcea înainte să avem tablete și scannere. Am reușit, într-un final, să coborâm către holul Sălii Studio, să dăm haina la garderobă și să ne ocupăm locurile în sală.

Am avut la dispoziție câteva minute bune să studiez decorul, înainte de începutul piesei. În extrema stângă, o masă de toaletă cu oglindă și taburet, pentru machiaj, ceea ce ne sugera ori o cabină de machiaj a unui actor, ori budoarul unei dive; un stativ cu haine pe umerașe (din nou, ori dulapul divei, ori costumele pentru o scenă de film); în mijloc o canapea cu un personaj aparent adormit. În mijlocul scenei trona echipamentul de filmare.

Bun, deci, vom asista la filmarea unei scene dintr-un film! Zis și făcut! Personajele încep brusc să intre în scenă, agitate, întârziate, hărțuite, preocupate. Se trezește și personajul tolănit pe canapea, despre care aflăm că este Dolby, sunetistul (jucat de Marius Damian). Prima dilemă este legată de cutia de lapte pasteurizat: oare de când fusese deschisă și cât de bun mai era laptele pentru consum uman? Deși este evident că laptele ar putea fi stricat deja, aproape toată lumea ignoră acest amănunt și continuă să bea din el sau să îl pună în cafea. Această situație, precum și expresiile faciale ale actorilor care gustă sau miros laptele, stârnește și primele hohote de râs în sală. Și cam așa a fost până la final. Agitație, haos, situații absurde dar comice și foarte multe hohote de râs din sală.

Piesa în sine nu este nimic greu, care să îți solicite intelectul până la epuizare sau care să îți provoace vreo epifanie. Este o piesă ușurică și simpatică, a cărei singură menire este să facă spectatorul să râdă, ba chiar și pe actori, pe alocuri, pentru că Pavel Bartoș, în rolul lui Paul –  Regizorul, a izbucnit în râs de-a dreptul la una sau două dintre scenele de nebunie pe care le-a avut Gelu Nițu în rolul lui Nea Vali, actorul. Și pe bună dreptate! Nițu și-a jucat rolul de actor îngâmfat, libidinos și plin de el cu atât de mult patos și convingere, încât a devenit simpatic în antipatia exagerată pe care ți-o provoacă un astfel de personaj de obicei. Ieșirile sale de grandomanie au avut un aer atât de autentic și ironic, în același timp, la adresa colegilor de breaslă care chiar fac astfel de crize sincere, încât a fost de departe cel mai savuros personaj din spectacol. Iar tandemul Pavel BartoșGelu Nițu a fost unul extrem de reușit, cei doi având o dinamică atât de comică, încât am senzația că ar fi putut susține singuri spectacolul, cu ușurință, fără ajutorul celorlalți șase.

Ceilalți șase au fost, în ordinea în care m-au impresionat, următorii: Marius Damian în rolul lui Dolby, sunetistul care încearcă să ademenească actorii pentru propriul lui film (are un scenariu despre vampiri orbi într-un București post-apocaliptic); în rolul lui Cocaină, directorul de imagine care are mereu o idee mai bună decât regizorul, este foarte impulsiv și expansiv, vorbește mereu la telefon cu amanta lui, pe care încearcă să o convingă să-și părăsească soțul și este prima victimă a laptelui stricat, care îi provoacă diaree și vomă într-un moment cheie al filmării; Ioan Batinaș în rolul lui Mircea, recuziterul împrăștiat, folosit de toți ca băiat de mingi, care este agresat de rockeri, lovit de mașină, tăiat cu cuțitul și mereu cu capul în nori; Alina Berzunțeanu în rolul Vandei, asistenta și iubita regizorului, care ea însăși se visează mare actriță și aduce în platoul de filmare frustrările sale din viața de cuplu cu Paul, regizorul; Elvira Deatcu în rolul Claudiei, actrița principală și diva așteptată și complimentată de toată lumea; și Irina Mazanitis în rolul mamei Claudiei, și ea, tot actriță în filmul lui Paul (Pavel Bartoș).

Piesa este compusă din trei acte. În fiecare dintre ele, Paul, regizorul, încearcă să filmeze o scenă dintr-un film numit Calea Silviei. Dar, de fiecare dată când strigă Acțiune! Se întâmplă câte ceva: actorii își uită replicile sau improvizează neinspirat, Cocaină fuge la toaletă cu diaree, acuză dureri de ficat, de splină și puroi în gât, intră cineva în cadru, se aude zgomot din afara platoului, Dolby scapă pisica în cadru, sună o alarmă, actorii se ceartă, își dau demisia, ba chiar se înjunghie unii pe alții. Se trag nenumărate duble, Paul (Pavel Bartoș) este în pragul apoplexiei la finalul fiecărui act (dintre care, primele două par a fi fost visate de Paul și de Nea Vali și abia a treia scenă să fi fost realitatea).


Spectacolul de joacă fără pauză, dar reușește să țină spectatorul antrenat, interesat și, mai ales, amuzat, pe parcursul unei ore și jumătate. Cu toate acestea, piesei îi lipsesc substanța și mesajul. Deși la final pare că, în sfârșit, se poate filma o scenă normală de la cap la coadă și deznodământul este unul fericit, nu este clar al cui deznodământ este și care este mesajul spectacolului: că actorii sunt greu de gestionat pentru că fac pe vedetele? Că toate echipele de pe platorile de filmare sunt greu de gestionat de către un regizor? Că turnarea unui film nu e foare la ureche? Nu, eu cred că singura rațiune de a fi a acestui spectacol este să facă oamenii să râdă și să se destindă. Ceea ce a făcut din plin. Pavel Bartoș a fost un deliciu, ca de obicei, iar Gelu Nițu a făcut un rol comic excepțional. Dar sunt convinsă că îi puteți vedea pe ambii în spectacole mult mai inspirate pe scena Teatrului . Însă, dacă vreți doar să vă descrețiți frunțile într-o seară la teatru, fără să vă puneți mari probleme filosofice, cu siguranță acesta este spectacolul la care trebuie să mergeți!


Liniște! Sărut. Acțiune! O adaptare de Peter Kerek după filmul Living in Oblivion de Tom Dicillo, produs de Lemon Sky Production
Regia: Peter Kerek
Decorul: Cristian Niculescu
Costumele: Viorica Petrovici
Traducerea: Peter Kerek
Data premierei: 03 februarie 2013
Durata spectacolului: 1h 30′
Preț bilete: 31,50 lei


Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.