Despre „Femeia singură”, la Teatrul de Artă.

Acest articol a fost publicat de Andra Pavel pe 16.02.2017 în rubrica Teatru și are asociate următoarele etichete: , , , , .

Dacă vă întrebați câte tipuri de femei singure există, ar putea fi o idee să mergeți la teatru. La Teatrul de Artă București se joacă „O femeie singură, scrisă de Dario Fo și Franca Rame, în regia lui Daniel Grigore-Simion, un one-woman show cu Andreea Bibiri. Eu credeam că va fi povestea unei femei niciodată măritată, simbolica femeie cu pisici, care își amintește vreo pasiune din tinerețe. Colegul meu de teatru era convins că va fi despre o femeie singură în căsătorie, cu micile drame casnice. Avea dreptate. Eu am sperat până la final că nu va fi totul previzibil.

Maria este o femeie de vreo 35 de ani, căsătorită și în grija a doi copii plus un socru bolnav și libidinos. O găsim în sufragerie, într-un neglijeu negru (sau o rochie obositor de scurtă), cu clăpari în picioare și o pelerină albă, fâșâitoare. Începe să povestească, într-un (aproape) dialog cu publicul, drama vieții ei. Este încuiată în casă de soțul ei. Nu are job sau sens în viață, care pare că i se învârte între funduri de șters și pierdut vremea, cu muzica la maximum. Încurcată în minciuni mici și scântei la fel de mici, existența ei seamănă cu a unei oarecare dintr-un serial comico-dramatic de la TV.

Povestea, cu toate ale ei, este ușoară și intuitivă până la ultimul act. Se vrea dramatică, dacă iei în considerare sechestrul, abuzurile, hărțuirea și, per total, goliciunea din viața narată. Sunt povestite, însă, cu prea multă frivolitate, fără tresăriri – cu toate că înțeleg aluzia la obișnuință, la cum începem să tratăm ca firești drame prin care trecem. Finalul, singurul, a surprins jumătatea mea teatrală, dar nu-i decât o metaforă, o eliberare simbolică a femeii din mintea-i obosită.

Toate personajele sunt eșarfe: soțul negru, amantul roșu, copilul albastru și socrul galben ca boala, un stalker de la balcon e grețos de roz, iar o serie de femei insipide sunt înflorate. Toate eșarfele, niște păpuși (foste menajere) și alte câteva reprezentări, toate sunt purtate cu sine, în pelerina cu multe buzunare. Clăparii simbolizează apăsarea, greutatea de a merge mai departe. Muzica ascultată la maximum doar declarativ (căci piesa e goală de elemente muzicale) spune despre golul ce trebuie ocupat cu ceva, dar și despre zgomotul de fundal cu care, într-un fel sau altul, ne învățăm toți. Decorul este format dintr-un scaun ignorat, un grilaj de balcon ce devine pat și o ușă, aproape simbolică, către ori în calea a orice.

Mă fascinează mereu piesele gândite să interacționeze cu publicul sau cu spațiul exterior scenei. Maria (al cărei amant este tânărul și neexperimentatul Ion, of course) ne povestește nouă direct, ne întreabă și ne cere sfaturi, însă discursul îi rămâne indiferent la răspunsurile publicului. Istorisirea e presărată cu momente haioase, însă la fel de previzibile ca restul piesei. Se abuzează și aici de aluziile sexuale (vă spun doar de cele cinci minute de dezbătut sonoritatea cuvântului orgasm, care, firește, rimează numai cu fascism, comunism și feminism).

Per total, O femeie singură e o piesă ușoară, de duminică seara, numai bună pentru a te face să râzi, fără să-ți ridice cine știe ce probleme existențiale. Este o performanță faină de one-woman show, căreia, însă, îi lipsește profunzimea, în ciuda tentativelor de a aborda probleme importante. În schimb, te face să te simți confortabil, ca la o vizită plăcută, și te ajută să vezi că, probabil, viața ta nu e așa rea pe cât o crezi.

O femeie singură, Teatrul de Artă București

de Dario Fo și Franca Rame

Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri

Cu: Andreea Bibiri

Regia: Daniel Grigore-Simion

Scenografie: Adrian Pitica

Durată: 1h

Preț orientativ: 32 lei

 

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Andra Pavel

A urmat studii de sociologie politică și antropologie la Facultatea de Științe Politice, SNSPA București, iar acum lucrează în cercetare de piață. Când fuge din cotidian, o găsiți în echipa de organizare a unor evenimente culturale sau împreuna cu voluntari din ONG-urile în care a crescut.