Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. A participat la săpături arheologice în ţară, în Maroc, Franţa, Germania, Anglia, Israel şi în special Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, la Troia). A publicat romanele Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010, Nicio clipă Portasar, Cartea Românească, 2015, și Trecerea, Cartea Românească 2016, și volumele de poezii Altera Pars, Ed. A.T.U., 2013, Tulburarea la ființele vii, Ed. Limes, 2014 și Doi oameni într-o poză, Ed. Limes, 2015.
Volumul său de poeme Adagietto, după care a fost realizat acest interviu, a apărut anul trecut la editura frACTalia.
Aş începe chiar de la acest cuvânt „Adagietto”, un mod de a executa o anumită bucată muzicală. Cum ai gândit structura acestei cărţi şi cum ar trebui să o parcurgă un „cititor ideal”?
Cititorul ideal este un zeu care s-a retras din lume. Pe vremea cînd mai frecventa lumea asta – pentru cîte o poveste de amor realist – avea următoarea superputere: în clipa în care deschidea o carte de poezie, avea deja în cuptor temperatura de topire a bronzului. Nu avea niciodată nevoie de încălziri treptate, complimente și manevre tehnice ca să intre din lumea de afară în lumea poeziei. Structura cărții mele e irelevantă pentru el, și de altfel într-un volum de poezie ea e de multe ori cusută cu ață albă. Continuitatea între poeziile dintr-un volum e cam cea dintre azi și mîine, adică nu prea știi ce urmează. Deci cartea asta poate fi citită oricum, chiar și începînd cu începutul și sfîrșind cu sfîrșitul, doar cu condița – chestie de rafinament – să sărim chestiile plicticoase.
Cum te raportezi la ideea de „cititor ideal”? Este textul o partitură pe care fiecare cititor real o execută diferit, iar suma tuturor acestor lecturi particulare ar putea crea imaginea de ansamblu a ceea ce ar trebui să fie „cititorul ideal”?
Cititorul execută întotdeauna corect partitura. Dacă ceva nu merge, vina nu poate fi decît a scriitorului. Și în general, fiecare text are cititorul pe care îl merită. E drept că poți să speri să găsești un cititor care va avea răbdare să vadă dacă firele de care tragi se adună undeva într-un ghem, sau care nu se sperie dacă începi tare chiar dacă el vine dintr-o realitate mai lentă, de pildă tocmai și-a schimbat bateria la mașină. Speri ca el să pună în comun tristețea lui cu tristețea ta, sau dragostea lui cu dragostea ta. Eu aș vrea ca un cititor să vină la textele mele cu o uriașă generozitate și cu o uriașă lăcomie.
Teoretic, pentru că trăim epoca fragmentării, în care și perioada de concentrare scade ca apa în ibricul uitat pe foc, poezia ar trebui sa cunoască o revenire, pentru că poezia e și ea scurtă, fără tranziții, doar esențialul. Poezia încurajează concentrarea, ar trebui doctorii s-o recomande pacienților cu probleme de focalizare a atenției. Dar aprecierea ei depinde de niște mecanisme culturale mai fragile decît în cazul prozei, adică de un ochi de cititor mai bine calibrat.
Este vorba în acest volum de o poveste de iubire, descrisă nu ca pasiune zdrobitoare, ci ca oază de linişte, un loc paşnic în care cei doi încearcă să-şi găsească echilibrul. Care ar fi rolul acestui sentiment în actualizarea tuturor acelor lumi posibile pe care le deschide textul?
Și locul pașnic poate fi zdrobitor. Poezia de dragoste în orice caz o duce bine în toate lumile posibile, indiferent cît de tehnicolor sau de mizerabiliste. O poți scrie nu numai cu tandrețe dar și cu furie, cu nepăsare, cu egoism, o poți construi în jurul unui bon de casă de la supermarket sau a marelui zid chinezesc. Totul e să ai talent, care este capacitatea de a-i aduce aminte cititorului că a simțit același lucru ca tine.
Timpul şi spaţiile se amestecă, se trece dintr-un univers în altul, iar întâmplările dintr-un anumit timp şi loc stârnesc evenimente în alt timp şi în alte spaţii. Chiar şi la sute de ani distanţă. Efectul fluture din teoria haosului este o variantă a metempsihozei şi temei călătoriei romantice mai potrivită lumii contemporane?
Nu prea mă pricep la lumea contemporană. Pot să zic însă, foarte simplu, că lumea poate fi mult extinsă cu țesut cultural. Cultura asigură prezența aici, simultan, a unor lumi diferite, aflate la sute de ani-kilometri distanță. E o chestie cu ajutorul căreia lumea poate fi folosită mai ușor și mai aproape de scopul în care trebuie folosită, așa cum te ajută un prelungitor, sau un corn de rindea. Cred că o poezie care trăiește, și bine face, în realitatea imediată n-are nimic de pierdut de pe urma unor piulițe culturale de la care să faci și un reglaj fin.
Am întâlnit în această carte o reluare a unor teme şi motive romantice, dar tratate nicidecum ironic, ci cu o bonomie captivantă – o privire de clasic aplicată acestor elemente romantice. O imagine excelentă în acest sens este cea creată în „moara şi troleibuzul”. Ne poţi vorbi puţin de acest poem şi de importanţa lui în ansamblul cărţii?
Aș vrea să nu fiu ironic, pentru că ironia e o fundație pe care nu prea se poate construi nimic, dar mi-e teamă că am și destul balast post-modern. Textul de care vorbești e o amintire cu troleibuze și intersecții, într-devăr, s-ar putea să fie multe troleibuze romantice și clasice blocate în el. Acest text n-are însă nici o importanță în ansamblul cărții, asta pentru că speranța mea cea mai mare e că un cititor va citi pe sărite această carte fără pretenții și va găsi în ea motive de distracție și de bună-supărare.
Care este rolul şi/ sau importanţa memoriei în scrierea unui text, dar şi în „metoda de cercetare distructivă”, aşa cum defineşti „existenţa noastră”?
O întrebare esențială pentru mine este ‹‹comment peut-on être persan?›› reformulat drept „cum a fost posibil să fii așa cum ai fost în trecut?”. Persanul care mă miră pe mine, care mă consternează cu bizareria emoțiilor și deciziilor lui, dar de care am nevoie pentru că e singurul care are toate răspunsurile despre mine, trăiește în trecutul meu. O complicație suplimentară este, bineînțeles, că memoria creează textul dar și textul creează memoria.
„Greşelile noastre sunt greşeli de inadecvare”. De ce această neputinţă a noastră de a ne adecva la spaţiul în care trăim, la timpul pe care-l traversăm, la Celălalt?
În mare parte cred că ești inadecvat la viața ta pentru că nu merită să fii. O asemenea inadecvare e o formă de protest, pentru că viața are prostul obicei să ne vîre în rutina ei insuportabilă. Inadecvările mari, fundamentale, cărora le lasă loc dragostea să zicem, sînt altceva; statistic, există întotdeauna o hibă structurală undeva căreia ele să li se datoreze, și faptul că asta se întîmplă oricum ai da-o, le face tragice. Material de poezie, cu alte cuvinte…
În poemul „autoportret cu geamandură”, personajul se descrie ca fiind „o maşină”: „o maşină de bătut câmpii”, „o maşină ultraperformantă de ascultat muzică”, „o maşină de aşteptat” etc. În mod surprinzător, acest personaj lasă totodată impresia că este stăpânit şi de un puternic sentiment de nostalgie. Cum poate fi o maşină nostalgică? Se poate raporta ea la un trecut? Este lăsată să-şi amintească de către cei care trag sforile sau amintirea nu-i altceva decât o eroare de construcţie a maşinii?
Da, comparațiile astea sînt aproape jignitoare pentru mașină. Mașinile nu au obsesii iar poeziile din asta sînt făcute. Nimeni nu scrie pentru că nu știe ce să facă sau ca să-și ia mintea de la ceva. Scrii tocmai ca să te scufunzi pînă la capăt în chestiile care te urmăresc, care te-au înhățat deja. Nu scrii de fapt ca să scapi de nostalgie, de puținele lucruri care contează, ci ca să te apropii de ele cu încăpățînare. Eu personal nu am multe butoane. Am impresia că de-aici mașinalitatea asta. Sau poate era doar oboseală, textul a fost scris cîndva pe un șantier.
O ultimă curiozitate, de ce stâlceşti intenţionat anumite cuvinte? De ce preferi uneori greşeala în locul limbii literare standard/ automate?
Nu știu, uneori – rar – simt că un cuvînt cere să fie schimbat, are nevoie de o dungă verde pe față cum s-ar zice. Și pînă acum nici unul nu s-a împotrivit. Se împotrivesc însă redactorii de carte, și probabil bine fac. Nu orice random act of language e util.
