„Mă înconjur de cărţi cum bătrânii se înconjoară de blistere” – interviu cu Alin Ioan

Alin Ioan (n. 1981): Îi place să meargă cu bicicleta și să privească lumea prin obiectivul aparatului de fotografat. Consumă multă cafea și muzică. A publicat în câteva reviste. Locuiește în Arad. Anul acesta i-a apărut volumul cer de rigips, nori de glet, la .

Să începem cu următorul citat: „aş vrea să existe un loc în care să ne retragem/ să murim/ ca elefanţii”. Există în acest volum o permanentă căutare a singurătăţii, o căutare mascată (deşi mai degrabă provocată) de prezenţa unui exces de singurătate a lumii, ca şi cum tot preamultul ar cere şi mai mult. Care ar fi relaţia, în cele din urmă, dintre această singurătate sufocantă, dar dorită şi necesară, şi poezia/ literatura în care se refugiază adesea personajul. Este ea o formă de „asceză”?

Scrisul este de cele mai multe ori un produs al singurătăţii. O sigurătate asumată, asemănătoare cu cea a pustnicilor, dar care nu este deloc mântuitoare, cel mult poate produce o izbândă modestă, „a temporary peace”.

A scrie însemană a încerca să sistematizezi un delir, spune Lobo Antunes. Scrisul descrie şi delimitează, introduce un strop de coerenţă. Haosul este ţinut la distanţă, hazardul este controlat parţial.

În lumea pe care o deschid poemele acestea, personajul se simte mereu un străin, mereu la distanţă de lucruri şi oameni. Din când în când, apare vocea şi chipul unei fetiţe, fiica personajului. Este copila asta singura modalitate prin care se restabileşte un contact cu lumea din jur sau semnificaţia acestei prezenţe este alta? Înseamnă ea mai mult decât lasă să se vadă?

Replicile fetiţei întrerup monologul agasant despre atotputernicia neînsemnatului. Au darul de a sparge monotonia, de a introduce ludicul, insolitul sub acest cer plat de rigips şi al norilor de glet. Pe nesimţite, realitatea banală se risipeşte şi astfel miraculosul devine posibil.

Volumul mai poate fi văzut şi ca o carte despre taţi şi fetiţe; despre adultul care sub multe aspecte va fi mereu un copil, despre posibilitatea de convieţuire a cel puţin două forme de deschidere spre lume.

Cel care citeşte cu atenţie va fi izbit de o obsesie a bătrâneţii în aceste poeme. Apar peste tot bătrâni sau oameni cu aspect bătrânicios, gârboviţi şi neputincioşi. Când vorbesc, tot ceea ce spun pare să răsune dintr-un secol de mult apus. Se mişcă ca-ntr-un azil, fiecare cu sine şi pentru sine, neluat în seamă de ceilalţi. Alienarea pare a fi totală. Este ea un proces absolut negativ sau, în cele din urmă, sunt şi avantaje pe care cel ce ştie cum să observe lumea le poate extrage din această înstrăinare?

Bătrâneţea este o antecameră a morţii, de cele mai multe ori vecină cu alienarea totală, mai ales în vremurile pe care le trăim. Personajul nu acceptă faptul că existenţa i se scurge prin exercitarea sarcinilor mărunte, a tabieturilor, că impostura se extinde pe toate palierele vieţii, şi asta îl aruncă în braţele disperării pe de o parte. Pe de altă parte, a scrie devine un imperativ, personajul subscrie la ceea ce Henry Miller a exprimat foarte bine: „am descoperit că ceea ce dorisem întreaga mea viaţă era nu să traiesc – dacă ceea ce fac ceilalţi oameni se numeşte a trăi – ci să mă exprim.”

Plecând de la problema înstrăinării, dar şi de la tema singurătăţii, ne poţi vorbi puţin de semnificaţia următorului citat pentru felul cum ar putea fi înţeles/ abordat întregul volum: „ştiu,/ dacă închid ochii sunt pierdut”?

Oricît de anostă şi apăsătoare ar fi existenţa, tot după realitate tânjim. Imaginaţia în cazul scrisului reprezintă o cale lăturalnică de a ajunge tot la realitatea pe care am negat-o şi pare că am abandonat-o.

Trebuie să rămâi lucid ca să nu sfârşeşti în cămaşa de forţă.

Există o povestire orientală despre un elefant care şi-a pierdut un ochi într-un râu. Îl caută disperat, tulburând apele şi reducându-şi şansele de a-l găsi. Animalele care asistă la spectacolul sinistru îl sfătuiesc să se oprească. Într-un fel personajul se aseamană cu elefantul, îşi tulbură apele, dar trebuie să-şi păstreze un dram de luciditate pentru a avea vreo şansă să-şi redobândească liniştea.

Visul apare şi el uneori, dar nu ajută la nimic. A devenit el total inutil într-o lume a coşmarului permanent?

Visul devine o extrapolare delirantă a tensiunilor, frustrărilor şi fricilor acumulate.

Nu de puţine ori faci trimitere în volum la câteva cărţi şi câţiva autori. Folosirea acestor nume are vreun rol? Te-au influenţat aceşti autori şi aceste cărţi atunci când ai scris volumul?

O să răspund pornind tot de la un vers din volum: mă înconjur de cărţi cum bătrânii se înconjoară de blistere. Cărţile, lectura pot avea o putere miraculoasă. Pe acelaşi considerent, spune într-una din cărţile sale: „Da, cred că aş fi preferat o viaţă întreagă în care să citesc. O asemenea viaţă nu mi-a fost dată.”

Nu pot să spun în ce măsură m-au influențat. Nu e vorba aici de trimiteri culturale, cât de faptul că mă refer la situații concrete în care îi citeam.

„Realitatea” în aceste poeme apare ca şi cum ar fi captată pe ecranul unui aparat de fotografiat. Cât de importantă este pentru tine fotografia şi cum vezi relaţia ei cu scrisul, literatura?

Deşi mă consider în continuare un diletant, fotografia şi scrisul fac parte din experienţa vieţii mele. Două modalităţi prin care încerc să mă exprim, să mă apropii de lume, obiecte şi oameni. Conştient sau inconştient graniţa dintre ele se subţiază. De multe ori, plec în construcţia unui text de la o imagine care mi-a rămas în minte, sau chiar de la o , iar fotografiile mele împrumută câte ceva din structura textelor literare.

Din când în când, liniştea imaginii este perturbată de voci, foarte multe voci se fac auzite în poeme. De ce ai optat pentru această tehnică?

Îmi vine să zic că fiecare purtăm în noi o lume a vocilor ca cea din Pedro Paramo, pe care, cîteodată, le auzim într-atât de clar, încât se suprapun peste propria voce şi se confundă cu ea.

La ce lucrezi acum? Te-ai gândit la vreun alt volum de sau proză?

Momentan citesc destul de mult pentru a trece mai uşor iarna. Tatonez terenul pentru una sau chiar două expoziţii fotografice. În ce priveşte scrisul, traversez o perioadă sterilă sau, ca să nu fiu atât de drastic cu mine, îl citez pe un amic care îmi zicea că sunt în perioada de acumulări. Mi-ar plăcea să fac pasul spre proză, poate o colecţie de proză scurtă.

————

sursa foto: arhiva personală

 

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Iulia Militaru
colaborator SB

Iulia Militaru, autoarea volumelor: „Marea Pipeadă” (2010, premiile „Galei Tinerilor Scriitori”: „Tânărul poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”), „Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei” (2011) și „dramadoll” (2012, împreună cu Anca Bucur, poezie, şi Cristina Budar, grafică). Câteva din poemele sale vizuale sunt prezente/expuse în: MAINTENANT, A Journal of Contemporary Dada Writing and Art (#9), precum și la „1st International Literary Fair of Mato Grosso (2015)”, Brazilia.

Număr articole publicate : 6