Fado, Pessoa și alte realități

Street spirit

street_spirit

Era ora prânzului când am ajuns în Alfama, cel mai vechi cartier al Lisabonei. Totul era cuprins de o anume lentoare, o paralizie călduță asociată cu toropeala de vară. Din când în când mai trecea câte-o mașină aliniindu-ne pe totuarele înguste după care recuceream străduțele pavate cu pietre cubice. De-o parte și de alta eram flancați de case garnisite cu flori vesele la ferestre. Terasele erau pustii cu toate acestea, pe alocuri, mirosul de pește prăjit reușea să ne surprindă papilele olfactive ca un preambul, încă firav, pentru ceea ce avea să urmeze.

Nu era loc de plictiseală. Un grup entuziast ca a al nostru descoperea, treptat, pe fondul acestei liniști, frumusețea arhitecturii portugheze. Casele somptuoase acoperite cu celebra ceramică azulejos, reușeau să ne agațe minute bune în fața lor.

azulejos

Altele, ceva mai modeste, ne atrăgeau prin ceva ce aș putea numi o emanație a spațiului domestic dincolo de care puteai ușor imagina gospodinele dereticând prin casă sau gătind. De afară puteai vedea balconașele cu flori și rufe întinse la uscat. Multe dintre ele aveau în dreptul ușilor mici altare cu sfântul Anton, fabricate din aceeași ceramică specifică protughezilor.

Peste unele ziduri, florile mov de jacaranda se revărsau cu generozitate înveselind cartierele.

Oriunde îți aruncai privirea aveai ce vedea. Terasele, chiar și așa, amorțite te pregăteau, din timp, cu programul de seară. Afișe sau pancarde ingenios prezentate. Cuvintele ”” și ”poesia” le regăseai la fiecare pas. Puburile și restaurantele nu se lăsau nici ele mai prejos. Arta, aici, este valorificată până la cel mai mic detaliu. Patronii au înțeles că artiștii sunt o adevărată mană cerească pentru afacerile lor. Toată lumea fericită.

Muzeul de

3d_fado

După ce am luat pulsul cartierului, am ieșit în bulevard unde ne-am hotărât să vizităm Muzeul de fado. Am primit fiecare câte un ghid electronic. Dacă la început am fost mai grupați, în câteva minute, eram toți disipați, ca niște copii, cucerind și descoperind noi colțuri fantastice deși fiecare dintre noi urma să afle aceleași lucruri. Picturi care suprindeau încă din vechi timpuri cântăreții de fado, portrete și instrumente specifice, cât și reviste vechi cu articole despre personalitățile momentului. Toți ne-am oprit minute bune într-o cameră în care aveam la dispoziție fotolii, căști și câte un display de unde puteai alege câte un cântăreț. Toată istoria fado era acolo iar pentru fiecare artist aveai la dispoziție câte un playlist. Dacă nu am fi fost presați de timp, pentru că am ajuns cu o oră înainte de închiderea muzeului, sigur mai zăboveam. Ce mi-a mai plăcut iar foarte mult a fost o sală de cinema unde puteai urmări interviuri cu diverși câtăreți. Mi-a rămas în minte afirmația unuia dintre ei care descria fado ca fiind o muzică veselă, ceea pentru mine a însemnat, atunci, un paradox pentru că o percepusem ca pe o muzică tristă. Abia mai târziu am înțeles că nu este neapărat vorba despre o veselie mondenă, uzuală, ci despre pasiunea de a trăi. Fado este o chintesență spiritului portughez. După ce am studiat și tablourile 3D în care, în funcție de ce unghi alegeai, descopereai portretele diverșilor câtăreți, am părăsit muzeul hotărâți să ascultăm fado live.

 Surpinzătoarea realitate a lucrurilor

Este descoperirea mea de zi cu zi.

Descoperisem, oricum, dinainte o terasă, trebuia doar să găsim drumul înapoi, ceea ce nu a fost tocmai greu. Am ocupat o masă. Evident, ne-am comandat pește, fructe de mare și nelipsitul vin de Porto. Cântăreții de fado erau deja acolo. Doi domni mai în vârstă stăteau niște scăunele scunde și cântau la chitară acompaniind o doamnă cu o floare mare, albă în păr. Aceasta avea o voce puternică și caldă. Nici vorbă de microfoane. Sunetul răsuna în starea lui naturală, oprind, din când în când, turiștii. Abia acum am înțeles fericirea nedisimulată pe care o trăiesc cântăreții de fado atunci când își interpretează melodiile, cum simt din plin fiecare cuvânt, fiecare notă. Au fost trei soliști, dintre care și un domn. Când unul termina se așeza la o masă rezervată artiștilor și altul îi lua locul. Nu a lipsit nici momentul de trio și, recunosc, am fost surprinsă, pentru că nu am observat când celelalte două doamne urcaseră scările undeva, în afara terasei, și cântau vesele, sprijinite de balustradă, ca în loja unui balcon. Am zăbovit mult aici, prinși în mrejele acordurilor de fado, onorați, totodată, că am apucat să trăim o parte importantă din spiritul țării gazdă.

fado_singer

Ne-a fost destul de greu să părăsim terasa. Între timp, soarele se retrăsese după coline, iar cartierul prinsese viață. Terasele erau deja pline iar străzile nu mai aparțineau mașinilor ci turiștilor și localnicilor dornici de distracție. Voiam să spun că am mai vizitat și Belemul, alt cartier, ceva mai tânăr, însă ar fi total greșit. Cartierele portugheze, seara, nu se vizitează, ci se trăiesc. Ne-am oprit la un bar unde se cânta rock, live. Oamenii petreceau în stradă și înăuntru, la fel de intens. Te simțeai ca într-o mare familie veselă. Nicio încruntătură, nicio grimasă, nicio față aroganță. Ne-am împrietenit, la un moment dat, cu un afroman. Dread-uri lungi, ținută relaxată. Ne-am așezat pe bordură, cu paharele de bere în mână și am stat de vorbă. Am făcut ceva schimb de impresii. După ce i-am spus de unde suntem cu un zâmbet larg ne-a spus și el: I’m from the world! That’s the mood, gândeam. În definitiv, chiar nu conta de unde suntem. Nici nu ne-am dat seama când s-a terminat concertul și s-au tras obloanele. Lumea s-a disipat rapid. Puțin întristați, credeam că asta e totul însă ne-am prins repede că distracția continuă în altă parte. La recomandarea unei prietene am ajuns la Muzic box care se afla la câteva minute de mers pe jos. O străduță pictată în roz ne-a ghidat întocmai spre marea aterizare în club. Ring de dans, DJ, bar, tejghele marginale unde îți puteai pune paharul cu băutură și țigara în scrumieră, tavan înalt, aerisire bună, atmosferă eferfescentă numai bună de dans.

 Orice lucru este ceea ce este,

Și e greu să-i explic cuiva cât de mult mă bucur de asta,

Și cât de suficient îmi este.

Casa lui

Dincolo de tărirea momentului și explorarea tipică turistului, avidă de cunoaștere, pe tot parcursul călătoriilor noastre, gândul că mă aflu în țara de origine a lui a atârnat mereu ca o ancoră. Cum cartierele Lisabonei, cele pe care le-am vizitat, au conservat destul de bine din vechea capitală, mi-a fost destul de ușor să-l imaginez pe marele poet retras undeva la o masă, cu tabachierea și foile alături sau bătând la pas străduțele înguste. Ba chiar, pot spune că m-am întâlnit cu el asta grație protughezilor care îi respectă amintirea și țin s-o mențină vie.

Pessoa_on_street

Nici nu puteam concepe să ajung în Lisabona fară să vizitez Casa lui Pessoa. Odată ajunși am fost plăcut surpinși de un ghid care ne-a întâmpinat cu un salut prietenos, apoi ne-a întrebat de unde suntem. Pe fața lui, oricum luminoasă, am văzut cum își făcea loc expresia unei și mai mari bucurii. Ne-a povestit despre cât de bine a colaborat și colaborează în continuare cu românii și ICR-ul din Lisabona. Despre care îi vizitează frecvent și ale cărui traduceri în limba română îi onorează pe portughezi. Dincolo de recomandările clasice, despre ce și cum să vizităm în fosta casă a lui Pessoa, ne-a recomandat ca la final să vizităm biblioteca unde vom descoperi, printre altele, și cărțile poetului traduse de Dinu Flămând.

În general, când spui că vrei să vizitezi casa unui scriitor, nu te aștepți să vezi ceva spectaculos. Impactul vizual nu este unul la fel de puternic ca atunci când vizitezi un muzeu cu picturi, statuete etc. Însă atunci când știi că este vorba despre un scriitor preferat și îi cunoști viața și opera, lucrurile se schimbă. Sigur, nu e la fel ca atunci când vizitezi un prieten scriitor, stai cu el la o cafea, împărtășești impresii iar lucrurile care îl înconjoară păstrează amprenta vie a mișcărilor, gesturilor lui. Când tragi cu ochiul la cărțile lăsate pe noptieră sau la foile risipite pe masă. Însă chiar și așa, obiectele poetului, ochelarii, tabachiera, carnețele de notițe, mașina de scris  separate de vitrina rece de sticlă, tot mai mișcă ceva în sufletul vizitatorului. Casa în care poetul și-a petrecut ultimii 15 ani păstrează destul de mult din personalitatea lui. Am petrecut momente bune încărcate de emoție proiectându-i imaginea și închipuindu-l, încă viu, la orice pas.

La sfârșit, așa cum ne-a sfătuit ghidul, am vizitat ultima cameră a cărei pereți înalți susțineau rafturi îndesate cu cele 1200 de cărți, mare parte din cele pe care poetul le-a citit, studiat și adunate grație familiei acestuia, cât și traducerile operelor lui.

Una peste alta a fost o experiență uimitoare căreia eu i-am asociat sentimentul tranșant de sincer al spiritului lui Pessoa:

E destul să exiști pentru a fi complet.

casa_pessoa

P.S. Ar fi fost mult mai multe de povestit, despre celebrul Tramvai 28, despre bafta pe care am avut-o cu finala Portugalia-Franța, despre fascinantele point view-uri, nu mai spun de graffitile care pune în valoare abundența de artiști dornici de exprimare. Legat de acestea din urmă, las aici o trimitere către o modestă colecție de imagini surprinse în „fantastica” noastră călătorie. Pentru cei care nu au apucat să vadă Lisabona și vor avea ocazia sunt convinsă că îmi mulțumesc pentru zgârcenia dezvălurilor. Atâta doar că nu le pot garanta o altă șansă de finală. 😉

Citatele sunt din Pessoa.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cristina Cîrnicianu
colaborator SB

Absolventă a Facultăţii de Finanţe-Bănci şi a unui Masterat în Informatică economică, lucrează în domeniu IT şi este pasionată de scris. A publicat un volum de versuri în 2014 („Faţa tandră a infernului”, ed. Grinta), are rock-ul în sânge şi jazz-ul în oase.

Număr articole publicate : 15