De la FNT: „Băiatul din Brooklyn” și „Pelicanul”

Acest articol a fost publicat de Andra Pavel pe 27.10.2016 în rubrica Teatru și are asociate următoarele etichete: , , , , , , .

Festivalul Național de Teatru și-a propus să surprindă toată viața omului, cu toate bune și rele. Recomand „Băiatul din Brooklyn” și „Pelicanul”, pentru o altă viziune despre absurdul și inconsecvențele lumii.

brooklyn_afisLuni am văzut la TNB Băiatul din Brooklyn, piesă a Teatrului Evreiesc de Stat din București, scrisă de Donald Margulies și regizată de Cristi Juncu. Eric Weiss (Tudor Istodor) este autorul a trei romane, dintre care ultimul, „Băiatul din Brooklyn”, este cel care-l face celebru, ducându-l chiar în birourile Hollywood-ului. Concomitent cu această victorie, pierde pe rând toate luptele personale. Tatăl său e bolnav și necomunicativ, soția i-a făcut bagajele și, în proces de divorț, se vede cu altcineva, iar prietenul din copilărie insistă cu revenirea pe drumul religiei, motiv pentru care Eric se depărtează de el. Piesa e bruscă și onestă ca realitatea. Niciun bine nu e bine cu totul, discuțiile se blochează la replici aiurea, uneori ești prea obosit să ripostezi, iar alteori o faci cu prea multă forță și-i alungi pe cei din jur, care nu te mai recunosc.

Oricine a publicat vreodată, pe blog, într-o revistă sau un volum de sine stătător, vreun text inspirat din propria-i viață, știe cum se simte Eric. Toată lumea îl asociază pe autor cu protagonistul, iar pe ei se caută în celelalte personaje, sunt frustrați când nu se găsesc complet, consideră minciuni variațiile beletristice ale realității și sunt contrariați să afle lucruri pe care nu le știau despre trecutul lor comun, despre care n-au siguranța veridicității. Autorul și-a dorit să arate lumii cum a fost viața unui copil evreu din Brooklyn, situație care l-a adus în topul vânzărilor de carte, dar care nu e privită la fel de bine de ceilalți: tatăl său se miră ce-o fi de spus despre asta și e furios că el și soția lui sunt și nu sunt în carte, iar cei de la Hollywood ar vrea să ecranizeze romanul dacă n-ar fi atât de etnic. Eric este, astfel, prins între a-și vinde o parte din suflet prin modificarea fundamentală a scenariului, încercările de a se reapropia de soție, obișnuința cu moartea părintelui și depărtarea de prietenul din copilărie, toate din cauza unui roman, de fapt, din cauza a ceea ce a făcut ca el să devină Eric Weiss, scriitorul.

brooklyn1Mi-a plăcut foarte tare felul în care decorul a fost tot acolo, la vedere, indiferent de scenă. Adică patul de spital era legat de tată, masa cea lungă de soție, măsuța de cantină și tot așa, dar erau toate acolo, negre ori gri și rămase în semi-întuneric, construindu-mi ideea că ceea ce văd pe scenă e o istorie povestită de narator din memorie, în care se amestecă obiecte cu voci, camere cu parfumuri, în care totul se leagă de ce e înainte și după pentru a construi un sens. Piesei îi lipsesc culorile. Totul e negru, de la cămașa de lansare până la coperțile cărților mamei, ca estompare a diferențelor dintre noi, sau ca mod de a construi arhetipuri: fiecare personaj poate fi cineva din anturajul tău, al meu sau al cuiva din Portugalia. Este o poveste despre povestea din poveste, dacă vreți așa, despre cum o întâmplare repovestită se schimbă și capătă alte nuanțe, indiferent de intenția oratorului.

pelicanul_afisPeste două zile, miercuri, cu idei grămădite în minte, am văzut la Teatrul Bulandra piesa lui August Strindberg, Pelicanul, adusă de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, sub regia lui Felix Alexa. Există o legendă care spune că, în timpul foametei, mama-pelican s-a rănit singură pentru a-și hrăni puii cu sângele ei. Pelicanul este, deci, simbolul sacrificiului matern (ori patern) pentru binele celor neputincioși, a celor care vor continua lumea. Spectacolul sugerează exact opusul, într-o succesiune de dialoguri și gesturi sacadate, aproape absurde. Elise (Imola Kézdi) este văduvă, rămasă într-o casă sărăcăcioasă și rece cu doi copii, Axel (Zsolt Bogdán), care o urăște de când se știe, și Gerda (Éva Imre), recent căsătorită cu amantul mamei. Ginerele, vrăjit de averea promisă de femeie, o ia de nevastă pe fiica acesteia, crezând că vă avea acces la iubirea Elisei și la moștenirea soției sale. Curând, păcăleala este descoperită de copii, printr-o scrisoare pe care tatăl o lasă lor, explicându-le că mama se folosea de banii de mâncare și căldură pentru binele ei personal, lăsând-i pe ei, în casă, să sufere de frig și foame.

Este atât de apăsătoare piesa asta, încât îți vine să uiți că ești spectator și să sari în ajutorul personajelor. Toți sunt îndoliați, chiar și amantul, mai puțin văduva, purtând nonșalant cizme roșii și încălzindu-se în confortul unei blăni albe, pe când ceilalți se plâng de frig. Se vede păcălită de cel pe care voia să-l atragă cu bani, neiubită de copii și acuzată de servitoare. Vrea să ascundă adevărul, dar insistența cu care se opune unui foc în șemineu face ca scrisoarea aruncată acolo să fie descoperită și citită. Copiii încep a-i reproșa relele făcute. Fata este incomplet dezvoltată și infertilă, iar băiatul este bolnav și cu ușoare probleme psihice, toate din cauza frigului și a lipsei de mâncare bună. Nimeni nu e fericit, nici măcar Elise, care a provocat răul, probabil fără să poată înțelege cum l-a simțit familia ei.

pelicanul2Când intri în sală te surprinde, întâi, că tot decorul e în cutii de sticlă. Biroul, măsuța cu flori, șemineul, biblioteca, sunt toate închise și sigilate, urmând a fi inventariate și împărțite ca moștenire. Îți creează impresia de steril, de lucruri care nu există de fapt și pe care le știi din amintire. Un balansoar e singurul scăpat de cutie și devine, prin mișcarea lui înceată, prezența tatălui în conflictul dintre copii și mamă. Toată mobila, inclusiv un manechin bărbătesc (care pare că-l reprezintă pe tată), se mișcă prin cameră, însă Elise e singura care pare că le vede și se sperie, ca și cum umbrele bărbatului o vizează doar pe ea. E o piesă complicată și jucată într-un stil brutal aproape, sacadat, ușor nefiresc. La o a doua „citire”, însă, spectacolul este unul profund, compus dintr-o multitudine de gesturi-simbol care scot la suprafață nevoia umană de a fi înțeles și acceptat, banii care lasă incomplet sufletul și absurdul familiilor contemporane.

Băiatul din Brooklyn
de Donald Margulies
Regia şi ilustraţia muzicală: Cristi Juncu
Scenografia: Vladimir Turturică
Produs de: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti
Durata: 2h 20 min fără pauză
Spectacol cu traducere în limba engleză

Pelicanul
de August Strindberg
Regia, ilustraţia muzicală şi light design: Felix Alexa
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Produs de: Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Durata: 1h 10 min fără pauză
Spectacol în limba maghiară cu traducere în limbile română şi engleză
Nerecomandat persoanelor sub 14 ani

*Foto: FNT, Mystage

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Andra Pavel

A urmat studii de sociologie politică și antropologie la Facultatea de Științe Politice, SNSPA București, iar acum lucrează în cercetare de piață. Când fuge din cotidian, o găsiți în echipa de organizare a unor evenimente culturale sau împreuna cu voluntari din ONG-urile în care a crescut.