Romain Puertolas, despre literatură și libertățile sale

După ce am citit ”Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea”, un roman ironic și amuzant, care aduce în discuție chestiunea emigranților în Europa, dar și pe cea a clișeelor și percepțiilor etnice, muream de curiozitate să îl cunosc pe autorul său, scriitorul francez Romain Puertolas. Am avut ocazia de a sta de vorbă, la finalul anului 2014, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, . Unul dintre cele mai relaxate, amuzante și revelatoare interviuri pe care am avut plăcerea de a le lua. Puertolas, fost analist în cadrul poliţiei de frontieră franceze, şi-a utilizat experienţa profesională şi înţelegerea fenomenului de migraţie a oamenilor, într-un mod inedit, iar rezultatul este acest roman, cu siguranţă memorabil.

SemneBune: Bine ai venit la FILIT. Mă bucur să te cunosc, în sfârșit. Am citit ”Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea”, într-o noapte sau două. Mi se pare un roman fascinant. Totuși, m-a nedumerit faptul că, la un moment dat, ai declarat că ai evadat din lumea reală, prin acest roman. Nu prea ai evadat din lumea reală, date fiind subiectele fierbinți pe care le-ai tratat.

R.P. Partea cu evadarea ține de procesul de scriere, partea în care am povestit despre călătorii și aventuri; într-adevăr, problema migrației ilegale este realitate pură, pe care am analizat-o la lucru.

SB: O problemă destul de gravă…

R.P.: Am pus cap la cap toate lucrurile pe care le-am văzut și le-am auzit. În mod cert, este vorba de realitate.

SB: Cartea e cu atât mai tulburătoare, dat fiiind faptul că am descoperit o astfel de proză care aparține unui scriitor dintr-o țară-gazdă pentru emigranți, iar perspectiva personajului principal este cea a unui emigrant. Ai zis că, dacă te-ai fi născut în  Africa, ai fi emigrat în America, nu în Franța sau în Europa, în general. De ce?

R.P.: Am ales Statele Unite pentru că acel loc este destinația supremă, Visul American, totul. Nu știu dacă aș emigra totuși în Europa. America pare a fi locul perfect pentru a emigra, iar oamenii îl aleg pentru că oferă posibilități mai bune. America e prosperă comparativ cu Europa.

SB: Adică, pentru europeni, America este marele vis, în timp ce Africa percepe Europa ca fiind marea destinație, ce îi va schimba viața. Pe măsură ce ne îndreptăm către Vest, spațiul devine mai amplu și mai bun. Și știm amândoi că nu e chiar așa.

R.P.: Asta credem, într-adevăr, dar nu e neapărat adevărat. În perioada petrecută la Poliția de Frontieră franceză. Am analizat toate fluxurile de migrare. Îți pot spune că, de exemplu, oamenii care ajung în Australia, nu se mai întorc în Europa. De ce se întâmplă asta?

SB: De fapt, asta e altă categorie de vis. Noua Zeelandă și Australia sunt relativ noi pe harta migrării. Din ce am văzut în ultimii ani, Franța și Italia nu prea mai sunt vizate de emigranți, mai ales în condițiile în care relațiile cu imigranții sunt cam tensionate. Când eram în vizită în nordul Italiei (aproape de Torino), am observat că localnicii aveau probleme de adaptare la valul de imigranți. Înțeleg motivele reticenței lor, dar nu m-am putut abține să-i judec instantaneu pentru ceea ce eu am considerat a fi un soi de îngustime a minții. De aceea mi-a plăcut cartea ta. Cartea ta este binevenită, dar trebuie să recunsoc că alegerea stereotipurilor a fost destul de îndrăzneață. Ai avut parte de reacții neobișnuite de la diverse asociații și oameni care să-ți zică: ”Dumnezeule, nu ar trebui să vorbești așa despre țigani!” ?

res_b3373fafa0e606cd62883eb618684c5dR.P.: Nu, nu am avut probleme de acest fel. Dar asta e o chestiune minoră, să știi. Când am fost anunțat că voi fi publicat, mi-am zis în gând: ”O să mă mănânce în Franța!”, în condițiile în care, în Franța, este destul de ușor să fii catalogat drept rasist dacă zici ceva, nu prea poți spune mare lucru.

SB: Mă așteptam să te iubească francezii, pentru că ironizezi britanicii. Și faci mișto, nu glumă, la un moment dat! Am râs pe burtă, citind pasajul cu lingura și castanetele.

R.P.: Cam asta e ideea. Literatura îmi permite să iau peste picior toate clișeele referitoare la rasă și etnie, așa că mi-am permis să fac glume despre țigani, spanioli și francezi…

SB: A fost distractivă și partea cu glumele despre francezi. Capitolul despre aventura de la Ikea și pasajul despre camerele video…

R.P.: Să nu-i uităm pe suedezi, în condițiile în care vorbim de Ikea…

SB: Ok, să ne jucăm cu suedezii…

R.P.: Critic pe toată lumea, mă critic pe mine însumi, în aceeași măsură. Uneori, îmi place să zic: ”Oh-la-la, francezii sunt atât de aroganți, ori spaniolii sunt niște petrecăreți.” Îmi place să jonglez cu stereotipuri.

SB: Să fim cinstiți, toți suntem stereotipuri.

R.P.: Exact. Cel mai deștept lucru pe care îl putem face este să înțelegem că, în volumul meu, nu am făcut decât să vorbesc despre toate stereotipurile pe care le-am întâlnit și despre etnii, fără discriminare. Sunt mare fan al umanității, în general.

SB: Iar cartea ta este fierbinte, într-o zonă fierbinte. Ai fost tradus în câte, 34 de limbi?

R.P.: Da, tradus în 34 de limbi și publicat în 40 de țări.

SB: Deci ai fost publicat în 40 și nu ai avut parte de reacții vizavi de joaca ta cu stereotipurile? Extraordinar! Cum așa?

R.P.: Au existat reacții puține, iar acestea au venit din Statele Unite. Dar Statele sunt foarte speciale.

SB: Foarte speciale…

R.P.: Îmi puneau tot soiul de întrebări despre turbanul fakirului, mă întrebau dacă este șeic sau vine din Rajasthan, pentru că trebuie să fim atenți cu lucrurile de genul ăsta, ”e o chestiune religioasă și nu vrem să ne ofensăm pakistanezii și indienii”.

SB: Pe bune?

R.P.: Aveau nelămuriri legate și de sudanezi. Nu  știu. Nu am simțit nevoia de a stârni un dialog controversat, cu editurile americane. Știu că sunt extrem de stricți în privința corectitudinii politice, dar cred totuși că e un punct de vedere cam ridicol. Toată lumea este o sursă de umor.

SB: America are una dintre cele mai  mari industrii pornografice din lume. Mi se pare un pic neobișnuit să fii atât strict, în privința corectitudinii politice.

R.P.: Cartea nu a fost publicată în Statele Unite, în cele din urmă. Va fi lansată în Germania. Așteptăm reacțiile cititorilor. Apropo, știai că editurile britanice au vrut să scoată partea cu sexul oral?

SB: Partea referitoare la copilăria dificilă și abuzul?

R.P.: Am refuzat să scot acest pasaj. De ce aș face-o? Și toată chestia asta pentru că au existat niște cazuri în Anglia, discutate în media.

SB: În acest caz, nu ar fi trebuit să o publici în Italia.

R.P.: Oricum, nu e normal ca astfel de situații să fie ignorate. Deci nu, nu am de gând să tai acest pasaj, pentru că există probleme și discuții legate de pedofili. S-au înregistrat cazuri similare și în alte țări, deci este foarte important să discutăm despre impactul acestui tip de abuz…

SB: De asta mi-a plăcut romanul. E un roman sincer și destul de îndrăzneț, fie vorba între noi. Totuși, e ceva ce nu mi-a plăcut. Pot să zic?

R.P.: Bineînțeles!

SB: Finalul. Finalul a fost prea fericit.

R.P.: Nu știu ce să zic, multă lume a fost nemulțumită de finalul romanului.

SB: Era prea fericit. Tipul a trecut prin atâtea, a fost înjunghiat…

R.P.: Știu că majoritatea filmelor pe care le vedem se termină cu bine. Poate fachirul ar fi trebuit să aibă alt sfârșit, dar a trecut printr-o serie de evenimente intense, mai întâi în copilărie, apoi în viața adultă, când devenise escroc, apoi călătoria în Europa și experiența de a fi tratat ca imigrant clandestin. Merita să primească un final fericit.

SB: Pentru că s-a schimbat fundamental, nu pentru că a trecut prin aceste experiențe. Pentru că s-a schimbat.

R.P.: A fost un soi de recompensă. Când crezi cu toată tăria în ceva, meriți să fii recompensat. Asta a fost recompensa mea pentru el. Plus că îmi plac finalurile fericite.

SB: Așa că l-ai însurat cu o franțuzoaică (n.ed. autorul izbucnește în râs)

R.P.: Nu ar trebui să aibă un final fericit pentru că e finalul. Ar trebui să aibă o viață fericită.

SB: Apropo, exact asta era și problema mea, vizavi de basme, când discutam cu o prietenă. Ai observat că, în mod normal, basmele se termină cam așa: sosește prințul, o salvează pe prințesă, apoi se căsătoresc și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Și nimeni nu știe ce înseamnă asta, pentru că se termină basmul.

R.P.: Acesta e basmul românesc. În Franța, se zice că au mulți copii și trăiesc fericiți pentru totdeauna. Ăsta e finalul.

SB: Deci adaugi copiii și trăiesc…

R.P.: Versiunea spaniolă e la fel. Acesta e finalul tuturor basmelor.

SB: Adaugi copiii, dar nimeni nu vorbește despre viețile lor de oameni căsătoriți.

R.P.: Da, sunt fericiți pentru totdeauna.

SB: Fericiți pentru totdeauna nu reprezintă definiția vieții de om căsătorit.

R.P.: Fericit. Ești fericit, ești fericit și căsătorit. Ești căsătorit și fericit.

SB: Da, dar te mai cerți, viața e complicată.

R.P.: Vrei o continuare?

SB: Am nevoie de o continuare, vreau să citesc despre ce se întâmplă cu Albă ca Zăpada și Cenușăreasa, după ce se căsătoresc.

R.P.: Asta ar fi o carte interesantă.

SB: Nu-i așa? Adică a te căsători e idealul în viață. Sfârșit. Apoi ce? Ce se întâmplă cu viața lor? Vreau continuarea.

R.P.: Fachirul se însoară la final. Sfârșit.

SB: Exact. Și apoi?

R.P.: Există întoarcerea fachirului.

SB: Există… pe bune?

R.P.: Am scris cam 200 de pagini. Povestesc ce se întâmplă înainte de momentul ”Extraordinarul voiaj…” și după. Vei citi despre tinerețea fachirului și vei înțelege cum a devenit fachir, când era un băiețel.

SB: Deci va exista o parte extraordinar de tristă. Îmi amintesc copilăria lui, din roman. Era epitomul depresiei. Cartea asta chiar are nevoie de o continuare.

R.P.: Fachirul e un om foarte optimist.

SB: E fantastic! L-am iubit și e un personaj extraordinar, pentru că, esențialmente, este un om bun.

R.P.: Trebuie să vezi filmul. Este extraordinar!

SB: Există și un film?

R.P.: Da.

SB: Filmul nu l-am văzut încă.

R.P. Nu, pentru că abia am terminat de scris scenariul. Am scris scenariul, împreună cu un alt scriitor, iar povestea este foarte frumoasă. Îmi place foarte mult. Ar trebui să fie diferită de carte. Sunt multe povești de dragoste în ea…

SB: Ți-au sclipit ochii. Jur că o să scriu asta. Când ai zis ”Sunt multe povește de dragoste”, ți-au sclipit ochii. Când vedem filmul?

R.P.: Suntem la începutul procesului, va dura vreo doi ani, probabil.

SB: Pentru mine e fantastic, voi scrie cronica și le voi recomanda oamenilor să citească volumul, înainte de apariția filmului.

R.P.: Deci vor avea suficient timp la dispoziție.

SB: Asta e marea mea problemă. Oamenii văd filmele și își pierd interesul față de cărți. Revenind la cărți, povestește-mi despre următorul tău roman.

R.P.: Următorul meu roman va fi publicat în ianuarie 2015. Pe 14 ianuarie.

SB: Este adevărat că ești femeie în romanul acesta? (n.ed.: autorul chicotește)

R.P.: Da, sunt femeie. Personajul meu este femeie. Titlul romanului este ”Fetița care a înghițit un nor mare cât 9782842638122Turnul Eiffel”.

SB: Ți-s dragi titlurile lungi, nu-i așa? A trebuit să notez titlul, de teamă să nu-l uit până terminăm interviul.

R.P.: Și mai lucrez la un roman care este o surpriză.

SB: Pot să scriu despre el?

R.P.: Bineînțeles, toată lumea știe despre el, mai puțin agentul meu, care nu citește presa.

SB: Primul fachir, filmul pentru primul fachir, apoi a doua carte, o a treia în pregătire, întoarcerea fachirului. O soție și doi copii. Se pare că ai multe pe mână. Mai lucrezi pentru poliție?

R.P.: Nu, nu mai pot, a trebuit să las Poliţia deoparte. Până acum am fost la televiziune sau la radio, în fiecare zi. Acum sunt în altă țară, în fiecare săptămână. Nu mă pot întoarce la muncă, acum.

SB: Cum ai reușit să îți publici cartea? Ai fost descoperit de cineva sau te-ai dus pur și simplu la editură, cu cartea în mână: ”Vă rog să îmi citiți și publicați cartea”?

R.P.: Am trimis cartea către agentul literar francez și cam asta a fost.

SB: Eşti un scriitor norocos. Că veni vorba despre noroc şi cum îţi schimbi viaţa, ţi-am citit biografia cu suprindere. Ai trecut de la a fi compozitor și cântăreț, la a lucra pentru poliție, iar la întâlnirea cu cititorii, te-am auzit spunând că te plictisești ușor. Ce se întâmplă dacă te plictisești de literatură?

R.P.: Nu știu. Scriu de când mă știu, e o pasiune care nu pare să moară. Nu o văd ca pe o profesiune. Nu mă plictisesc niciodată de citit, așa că poate nu mă voi plictisi nici de scris. Cine știe, poate, într-o zi, mă plictisesc și îmi găsesc altceva de făcut.

SB: Te apuci de pictat, de zburat…

R.P.: Acesta e singurul lucru pe care nu îl pot face – să pictez – pentru că sunt nepriceput. Pot face un film, pot scrie text și pot cânta un cântec, dar sunt incapabil să desenez orice.

SB: Cum a fost experiența ta din România, până acum? Ai apucat să cunoști orașul?

R.P.: Cu toată agitația, eveniment după eveniment, nu prea apuc în general să văd nimic. Sunt ca un steward. Stewarzii știu doar aeroporturile. Cam așa mi se întâmplă și mie. Nu-mi ajunge timpul. De exemplu, astăzi, după ce terminăm interviul (n.ed.: pe la 6:30 seara), mănânc și vreau să scriu ceva și trebuie să lucrez pe Facebook, să mă ocup de partea de social media și PR. Și am atâtea e-mail-uri, de la toți editorii mei, așa că am ceva de lucru, nu glumă.  Și apoi dorm. Și mâine zbor spre casă. Și cam asta este experiența mea românească.

SB: În condiţiile date, ar cam fi timpul să închei. Mă bucur tare mult că te-am cunoscut și abia aștept să citesc următorul roman și să văd ecranizarea aventurilor fachirului.

R.P.: Mulțumesc! Sigur vom mai sta de vorbă, la următorul târg de carte.

Alde Banciu

Versiunea în limba engleză, aici.

Sursa foto, Romain Puertolas, aici.

Mulțumesc, Silvester Stârcea, pentru ajutor!

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165