Procesul lui Welles. Orson Welles

Am fost acum o săptămână la film, în . Era o încăpere îngustă și ciudat luminată, și era rece și înghesuială. Lumea șușotea și făcea schimb de țigări și un proiector îmi bătea atât de tare în față încât mi-am pus pe nas ochelarii Persol, chiar dacă era deja 8 seara.

Am întrebat ce rula.

procesul orson welles

Procesul, cică.

”Ah … căcat”, mi-am zis. Citisem cartea prin facultate. Nu mă impresionase, fiindcă, din păcate nu aveam inclinație către literatura absurdă și năclăită de metafore în care să scălda Kafka. Mi-am zis ”bine măcar că nu e Castelul”. O citisem și pe aceea, și era mai rea decât Procesul.

Și cum stăteam eu și mă minunam cum naiba ajunsesem acolo, filmul a început. Era din anii 60, și nu știam cine îl regizase. Secvența de început, un slide-show animat, foarte gotic, produs de Alexandre Alexeieff folosind o metodă numită ”pin screen animation” (genială, vedeți aici), care prezenta o parabola legată de un om care nu punea întrebările corecte în fața paznicului unei porți, m-a înhățat din prima. Mi s-a părut că recunosc vocea naratorului, dar am lăsat asta pentru mai târziu. Cum spunea, m-a prins, și am rămas prizonierul filmului până la capăt.

Pentru cine nu știe, prezintă poveste unui anume Jozef K., trezit într-o dimineață de doi polițiști care îl anunță că este arestat, și că s-a pus în mișcare un process împotriva lui. Nimeni nu îi spune de ce anume este acuzat, și toate încercările lui de a afla (care constituie corpul cărții, și al filmului de față) se lovesc de pereți duri și strâmbi ai birocrației. Jozef K. continuă să caute răspunsul, până la final, însă fără să aibă succes.

Normal, abordarea regizorului a fost puțin diferită (cum se întâmplă de obicei cu filmele), pentru a face povestea un pic mai coerentă. Dar totul mirosea de la o poștă (poate chiar două) a film independent, deși în rolul principal l-am recunoscut (fără greș) pe Anthony Perkins, din Psycho.

Și joacă tipul ăsta de rupe tot în jurul lui, și mi se pare foarte actuală toată treaba, dar știu că filmul trebuie să aibă măcar vreo 50 de ani. Trag concluzia că regizorul a făcut o treabă foarte bună, și că probabil era cu mult înaintea vremurilor sale, și tot felul de chestii din astea de laudă de nu mai știi pe unde să le ascunzi și de unde să le mai scoți.

Dar adevărul este că am plecat din încăperea aceea, după două ore, foarte mulțumit, și de-a dreptul speriat de gândul că aș fi putut să mă ridic la un moment dat, înainte de începutul filmului, și să plec, și astfel aș fi ratat ceva de care m-aș fi ferit apoi tot restul vieții.

Nu sunt un mare fan al lui Orson Welles, dar adaptarea lui după (în mod normal) incomprehensibilul (da, îmi place foarte mult cuvântul ăsta) Proces al lui este categoric, în opinia acestui recenzor, unul dintre cele mai bune filme făcute de unul dintre cei mai tari regizori din istorie, o bucată de cinematografie pe care ai revedea-o la nesfârșit. M-am trezit iubindu-l pe . Și pe Welles.

Filmul are mereu aerul că știe exact încotro se îndreaptă (ceea nu prea pot spune despre ce îmi aduc aminte despre carte), dar în același timp nu poți scăpa de senzația grea că este, în mare parte, improvizat. Poate decorurile (incredibile, de altfel) sugerează că e opera unui copil de geniu care a rămas blocat în podul unei case parasite, cu o cameră de filmat pe umăr.

Produs în multe locații de pe cuprinsul Europei, din lipsă de fonduri, filmul este o combinație eclectică de decoruri aproape futuriste (scena cu computerul imens care i-ar putea furniza lui Jozef K. răspunsul la întrebarea lui, sau terifianta scenă a celor 850 de mese, pe care se aflau cele 850 de mașini de scris, la care băteau în perfect unison cele 850 de femei îmbrăcate în costume) și peisaje urbane căzute în decrepitudine (scenele din Halele Justiției, unde Jozef K. își caută judecătorul, filmate în Paris, în interiorul actualului Musee d’Orsay, pe vremea aceea o gară abandonată). Mai sunt o mulțime de scene foarte frumoase, construite cu măiestrie, cum ar fi cea cu sala de judecată în care acuzatul reușește cu greu să intre, după ce se luptă cu o ușă supradimensionată, sau aceeași sale în care acuzatul nu are loc și trebuie, literalmente, să se cațere pe marginea mesei pentru a putea fi văzut sau auzit. Ori alergătura lui printre mulțimea de bătrâni care așteaptă de cine știe când pe holurile Halelor Justiției, să le fie soluționate procesele. Și toate femeile din film (niciuna de lepădat) vor să se culce cu Jozef K., probabil fiindcă oamenii vinovați sunt mai atrăgători decât cei inocenți. În lumea Procesului, chiar și tu, ca privitor, ajungi să crezi că Jozef K. este vinovat, deși nu știi nici de ce, și nici când a fost stabilit acest lucru cu atâta certitudine. Dar atmosfera filmului, claustrofobia generată de cercurile care se strâng în jurul lui Josef K. și felul în care personajele interacționează cu el se asigură că paranoia și frica se desprind din ecran și se așează pe scaun, chiar lângă tine.

Multă claritate, libertăți creative (pe care regizorul și le-a asumat cu mult curaj, spre mulțumirea mea) și un torent de replici incredibil de inspirate (Welles a scris scenariul și chiar a rearanjat ordinea capitolelor din carte, pentru o mai bună manipulare a situațiilor, dar și-a permis să rescrie și unele dialoguri) fac din lui Welles un film foarte îndrăzneț, aproape o comedie neagră, un comentariu (cred că politic, dar poate fi și social) pertinent legat de toate lucrurile importante pe care nu le putem obține fiindcă nu pot fi obținute, și cu asta basta.

Chiar dacă Jozef K. nu și-a găsit răspunsul la întrebare, și a murit neîmpăcat, Procesul lui a făcut din mine un credincios.

Recomand cu căldură.

sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Cosmin Leucuța

Cosmin Leucuța
este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.