Elias şi spioana cărturarilor

„Un lucru pot spune cu siguranţă: n-o poţi lăsa din mână. La un moment dat, pur şi simplu n-o mai poţi lăsa din mână. Sabaa Tahir este o scriitoare bună, dar mai ales este o povestitoare foarte bună.“ The Huffington Post

– fragment –

XXIV

Elias

elias-tiparCântecul e un râu care şerpuieşte prin visele mele pli¬ne de durere, liniştit şi blând, scoţând la suprafaţă dintr-o viaţă pe care aproape că am uitat-o, viaţa dinainte de Blackcliff. Căruţele cu coviltir de mătase stră-bătând deşertul Tribal. Tovarăşii mei de joacă chiuind în oaze, râsetele lor ca nişte clopoţei. Plimbările cu Mamie Rila la umbra curmalilor şi vocea ei la fel de liniştită pre-cum murmurul vieţii.
Când cântecul se opreşte, visele îşi pierd strălucirea şi alunec în coşmaruri. Coşmarurile se transformă într-un hău întunecat de durere, iar durerea mă urmăreşte ca un geamăn răzbunător. În spatele meu se deschide o uşă de întuneric flămând şi o mână mă prinde de spate, încer-când să mă tragă înăuntru.
Pe urmă cântecul începe din nou, un firicel de viaţă în nesfârşita întunecime, iar eu mă întind după el şi-l apuc cât pot de strâns.
* * *
Îmi recapăt cunoştinţa şi mă simt ameţit, ca şi cum m-aş fi întors în trupul meu după ani lungi petrecuţi departe. Deşi mă aştept să am dureri, reuşesc să-mi mişc membrele cu uşurinţă şi mă ridic.
Afară tocmai s-au aprins lămpile pentru seară. Ştiu că mă aflu la infirmerie pentru că este singurul loc din Blackcliff cu pereţii albi. În încăpere nu există nimic alt¬ceva decât patul în care zac, o măsuţă şi un scaun simplu de lemn unde moțăie Helene. Arată groaznic, are faţa plină de vânătăi şi de zgârieturi.

Elias! Tresare şi deschide ochii când mă aude mişcându-mă.
Slavă cerului! Ai fost inconştient două zile.

— Adu-mi aminte, croncănesc eu răguşit, cu gâtul uscat, cu capul pulsând de durere. S-a întâmplat ceva pe stânci. Ceva ciudat…
Helene îmi toarnă un pahar cu apă din carafa de pe masă.
— Ne-au atacat efriţii în timpul celei de-a doua Încer¬cări, când coboram de pe stânci.
— Unul dintre ei a tăiat frânghia, îmi amintesc eu. Şi pe urmă…
— Pe mine m-ai înghesuit în firida aceea din piatră, dar n-ai avut atâta minte să te adăposteşti şi tu, se încrun¬tă la mine Helene, dar îi tremură mâinile când îmi dă apa. Ai căzut ca plumbul. Te-ai izbit cu capul de peretele de stâncă. Puteai să mori, noroc că ai rămas ancorat de coarda dintre noi. Eu am cântat din toţi bojocii până când a şters-o şi ultimul efrit. Apoi te-am coborât pe platoul deşertului şi te-am ascuns într-o mică grotă din spatele unor arbuşti. S-a dovedit un adevărat fort, până la urmă, uşor de apărat.
— A trebuit să te lupţi? Din nou?
— Profeții au încercat să ne ucidă încă de patru ori. Scorpionii mi-au sărit în ochi şi i-am omorât, dar vipe¬ra aproape că a ajuns la tine. Pe urmă au mai fost sta¬fii – sunt nişte ticăloase, săştii, nu seamănă cu cele din poveşti. Mare belea să le faci felul, trebuie să le striveşti

ca pe gândaci. Dar tot legionarii au fost cei mai răi, adau¬gă Helene pălind şi pierzându-şi umorul negru din voce. Veneau în neştire. Cum omoram unul sau doi, cum apă¬reau patru în locul lor. Au fost gata să mă dovedească, noroc că intrarea în grotă era prea îngustă.
— Câţi ai ucis?
— Prea mulţi. Dar ne-am luptat parte-n-parte, n-am de ce să mă simt vinovată.
Parte-n-parte. Mă gândesc la cei patru soldaţi ucişi de mine pe scările turnului de pază. Ar trebui să mă simt recunoscător, probabil, că n-am fost nevoit să adaug şi mai mulţi pe răboj.
— În zori a apărut un Profet, continuă Helene. Le-a ordonat legionarilor să te ducă la infirmerie. Mi-a spus că Marcus şi Zak au fost şi ei răniţi. Întrucât rămăsesem singura neatinsă, am câştigat Încercarea. Pe urmă mi-a dat asta.

Îşi desface tunica la gât şi îmi arată o cămaşă lucioasă, strânsă pe corp.
— De ce nu mi-ai spus că ai câştigat?
Mă simt uşurat. Dacă ar fi ieşit victorioși Marcus sau Zak, probabil că făceam ţăndări ceva.
— Şi pentru asta ţi-au dat… o cămaşă?
— E făcută din metal viu, forjat de Profeţi, la fel ca măştile noastre, zice Helene. Opreşte orice tăiş, spun ei, chiar şi oţelul de Serra. Mi se pare un lucru bun. Numai Dumnezeu ştie ce ne mai aşteaptă data viitoare.
Clatin din cap. Duhuri, efriţi şi stafii. Poveşti Tribale care au prins viaţă. Nici în vis nu mi-aş fi imaginat că se poate.
— Profeţii n-au de gând s-o lase mai moale, nu-i aşa?
— La ce altceva te-ai aştepta? întreabă încet Helene. Aleg următorul Împărat. Nu-i puţin lucru. Tu – noi – trebuie să avem încredere în ei, zice ea respirând adânc, apoi restul cuvintelor îi vin şuvoi. Când te-am văzut căzând, am crezut că ai murit şi mi-am dat seama că aveam o mulţime de lucruri pe care aş fi vrut săţi le spun.
Duce şovăind mâna spre faţa mea, cu ochii vorbindu-mi parcă într-un limbaj necunoscut.
„Nu-i chiar atât de necunoscut, Elias. Lavinia Tanalia te-a privit la fel. Şi Ceres Coran. Chiar înainte să le săruţi.“
De data asta-i altceva. Acum e vorba de Helene. „Şi ce? Ai vrea să vezi cum este – ştii prea bine.“ Gândul ăsta mă dezgustă imediat ce-mi trece prin cap. Cu Helene nu-i vorba de un flirt sau de-o aventură de-o noapte. Este prietena mea cea mai bună. Merită mai mult.
— Elias… Are vocea uşoară ca o briză de varăşi îşi muşcă buzele. „Nu. N-o lăsa!“
Îmi feresc capul, iar ea îşi trage mâna înapoi de parcă s-ar fi fript. Obraji i se fac stacojii.
— Helene…
— Nu-ţi bate capul, spune ea ridicând din umeri, cu un ton fals nepăsător. Cred că-i din cauză că sunt fericită să te văd în viaţă. Apropo, nici nu mi-ai spus cum te simţi.
Mă uimeşte viteza cu care trece peste momentul dina¬inte, dar sunt grozav de uşurat că am evitat o discuţie jenantă, aşa că mă prefac şi eu că nu s-a întâmplat nimic.
— Mă doare capul. Mă simt… ameţit. Parcă am auzit un cântec. Ştii ceva despre asta?…

— Probabil că ai visat.
Helene se uită stânjenită într-o parte şi, oricât aş fi de ameţit, îmi dau seama că ascunde ceva. Uşa se deschide şi intră doctorul, iar ea sare în picioare de pe scaun, parcă uşurată că mai este şi altcineva în încăpere.
— O, Veturius! spune doctorul. În sfârşit, te-ai trezit!
Omul ăsta nu mi-a plăcut niciodată. E un sfrijit care face pe deşteptul şi moare de plăcere să vorbească despre metodele lui de vindecare, în timp ce pacienţii se zvârco¬lesc de durere. Se agită în jurul meu şi îmi scoate bandajul de la picior.
Rămân cu gura căscată. Mă aşteptam la o rană sânge¬rândă, dar în locul ei n-a mai rămas decât o cicatrice care pare veche de câteva săptămâni. Mă furnică atunci când
o ating, dar altminteri nu mă doare deloc.
— O cataplasmă din sud preparată chiar de mine, spu¬ne doctorul. Mărturisesc că am folosit-o de multe ori, dar cu tine am obţinut formula perfectă.
Medicul îmi desface şi bandajul din jurul capului. Nici măcar nu-i pătat de sânge. Simt o durere surdă în spatele urechii şi duc mâna acolo. Dau de marginile unei cica¬trice. Dacă este adevărat ce mi-a spus Helene, rana asta mă putea pune la pământ săptămâni în şir. Şi totuşi, s-a vindecat în câteva zile. Miraculos. Îl măsor din priviri pe doctor. Prea miraculos ca să fi reuşit aşa ceva doar sacul ăsta de oase plin de sine.
Îmi dau seama că Helene îmi evită intenţionat privirea.
— M-a vizitat vreun Profet? îl întreb pe doctor.
— Profet? Nu. Doar eu şi ucenicii mei. Şi Aquilla, evi¬dent, adaugă el, aruncându-i lui Hel o privire iritată. A stat aici şi ţi-a cântat cântece de leagăn ori de câte ori a avut ocazia.
Medicul scoate o sticluţă din buzunar.
— Sevă din rădăcină de sânger, pentru dureri, zice el.
„Sevă din rădăcină de sânger.“ Cuvintele astea parcă mă fac să-mi amintesc de ceva, dar îmi scapă ce anume.
— Ai uniforma în dulap, spune doctorul. Poţi să pleci când vrei, dar ţi-aş recomanda să te menajezi o vreme.
I-am spus comandantului că nu eşti apt de antrenament sau de gardă până mâine.
Imediat ce doctorul iese din cameră, mă întorc spre Helene.
— Nu există pe lumea asta cataplasmă în stare să vin¬dece astfel de răni. Şi totuşi, nu m-a vizitat niciun Profet. Doar tu.
Poate că rănile n-au fost atât de grave cum ai crezut.
Helene. Spune-mi ce-i cu cântatul.

Deschide gura să vorbească, apoi o zbughește spre uşă mai iute ca o lovitură de bici. Din nefericire pentru ea, mă aşteptam la asta.
Aruncă fulgere din ochi când o prind de mânăşi văd că se gândeşte ce ar trebui să facă. „Să mă lupt cu el? Oare merită?“ O aştept să se hotărascăşi se domoleşte. Îşi trage degetele din mâna mea şi se aşază din nou pe scaun.
— Am început în grotă, spune Hel. Te tot zbăteai, de parcă aveai o criză. Am văzut că te-ai liniştit atunci când am cântat să alung efriţii. Ţi-a mai revenit culoarea în obraji, iar rana de la cap a încetat să mai sângereze. Aşa că am continuat să cânt. Treaba asta m-a obosit, m-a slăbit, parcă aveam febră. Nu ştiu ce înseamnă, adaugă ea cu teamă în priviri. N-aş încerca niciodată să invoc spiritele morţilor. Nu sunt vrăjitoare, Elias, jur…
— Ştiu, Hel.
La naiba, ce-ar face dacă ar afla? Ar chema Garda Neagră? Nu-i nimic bun în treaba asta. Războinicii cred că puterile supranaturale se trag din spiritele morţilor şi numai Profeţii pot fi posedaţi de ele. Oricine altcineva ar da cel mai mic semn că are vreo legătură cu magia ar fi condamnat la moarte şi executat.
Pe faţa lui Hel dansează umbrele înserării şi îmi amin¬tesc cum arăta atunci când a apucat-o Rowan Goldgale şi a acoperit-o cu lumina aceea ciudată.
— Pe vremuri, Mamie Rila ne spunea poveşti, încep eu cu mare grijă, încercând să n-o sperii. Ne vorbea despre oameni care se trezeau cu puteri neobişnuite după ce luau contact cu supranaturalul. Unii căpătau o forţă deosebi¬tă, alţii erau în stare să schimbe vremea. Câţiva reuşeau chiar să vindece cu puterea vocii.
— Nu se poate. Numi Profeţii au cu adevărat puterea să…
— Helene, acum două nopţi ne-am luptat cu duhuri şi cu efriţi. Cine mai ştie ce se poate şi ce nu? Poate că atingerea acelui efrit a trezit ceva în tine.
Ceva tare ciudat, zice ea şi îmi întinde uniforma. N-am reuşit decât s-o zăpăcesc şi mai tare.
Ceva neomenesc. Ceva…
Ceva care probabil mi-a salvat viaţa.

Hel mă apucă de umăr şi îşi înfige degetele subţiri în carnea mea.
— Promite-mi că n-o să spui nimănui, Elias. Lasă pe toată lumea să creadă că doctorul face minuni. Te rog. Vreau mai întâi să înţeleg eu ce se petrece. Dacă află comandantul, o să cheme Garda Neagrăşi…
„Şi vor încerca să te purifice.“
— Rămâne secretul nostru, îi spun, iar ea pare ceva mai uşurată.

Ies de la infirmerie şi mă trezesc întâmpinat cu urale – Faris, Dex, Tristas, Demetrius, Leander, toţi strigăşi mă bat pe spate.
Ştiam eu că nu te dovedesc ticăloşii…
Hai să dăm cep la butoi şi să sărbătorim…
Înapoi! zice Helene. Lăsaţi-l să respire.

O întrerupe bubuitul tobelor.
Toţi proaspeţii absolvenţi să se prezinte imediat pe terenul unu de antrenament pentru exerciţii de luptă.
Mesajul se repetăşi-i face pe ceilalţi să geamăşi să-şi dea ochii peste cap.
— Fă-ne o favoare, Elias, zice Faris. După ce câştigi şi devii stăpânul cel mare, scoate-ne de-aici, bine?
— Hei, zice Helene, la mine nu vă gândiţi? Dacă o să câştig eu?
— Dacă o să câştigi tu, o să închizi docurile şi n-o să ne mai distrăm niciodată, zice Leander, făcându-mi cu ochiul.
— Eşti prost, Leander, cum să închid docurile? izbuc¬neşte Helene. Dacă nu-mi plac bordelurile, nu înseamnă…
Leander se trage înapoi, protejându-și nasul cu pal¬mele.
— Iartă-l, preasfinte aspirant, psalmodiază Tristas, cu ochii lui albaştri strălucind de veselie. Nu-l lovi! Nu-i decât un biet supus…
— Hai, căraţi-că cu toţii, zice Helene.
— La zece şi jumătate, Elias, strigă Leander, îndepăr¬tându-se laolaltă cu ceilalţi. La mine în cameră. Trebu¬ie să sărbătorim cum se cuvine. Poţi veni şi tu, Aquilla, numai dacă promiţi că nu-mi mai spargi nasul.

Îi spun că vin negreşit, iar după ce pleacă toţi, Helene îmi întinde o sticluţă.
Era să uiţi seva din rădăcină de sânger.
Laia!

Îmi dau seama imediat de ce am avut mai devreme senzaţia că trebuia să-mi amintesc ceva. I-am promis scla¬vei sevă tămăduitoare în urmă cu trei zile. Probabil că suferă groaznic din cauza rănii. Oare s-o fi îngrijit? I-o fi curățat-o bucătăreasa? Oare…
— Cine-i Laia? mă smulge de pe gânduri Helene, cu vocea periculos de liniştită.
— Este… Nu-i nimeni.
Helene n-ar înţelege făgăduiala pe care i-am făcut-o unei sclave din rândul Cărturarilor.
— Ce s-a mai întâmplat cât am stat la infirmerie? schimb eu vorba. Ai veşti interesante?
Helene îmi aruncă o privire care spune că-mi permite să schimb subiectul.
— Rezistenţa a atacat o Mască – pe Daemon Cassius – chiar în propria casă. S-au purtat groaznic cu el, se pare. L-a găsit soţia a doua zi dimineață. Nimeni nu a auzit nimic. Ticăloşii devin tot mai îndrăzneţi. Şi… ar mai fi ceva, coboară ea vocea. Tata a auzit un zvon că Sfrânciocul e mort.

Mă uit la ea neîncrezător.
— Tot Rezistenţa? Helene clatină din cap.
— După cum ştii, Împăratul se află la distanţă de doar vreo două săptămâni de Serra. A început să pună la cale un plan să atace Academia Blackcliff şi pe noi, pe aspi¬ranţi.
Bunicul m-a avertizat că aşa se va întâmpla, dar tot nu-mi place când o aud.
— Sfrânciocul a aflat ce are de gând şi a încercat să demisioneze din post, iar Taius l-a executat.
— Nu poţi să demisionezi, dacă eşti Sfrâncioc. Rămâi la datorie până mori. Toată lumea ştie asta.
— De fapt, zice Helene, Sfrânciocul poate să demisione¬ze, dar numai dacă Împăratul este de acord să-l elibereze din funcţie. Nu toată lumea ştie asta – tata spune că e o portiţă ciudată lăsată de legea Imperiului. În orice caz, dacă zvonul se dovedeşte adevărat, Sfrânciocul a fost un

prost să ceară aşa ceva. Taius nu avea cum să accepte să se despartă de mâna lui dreaptă exact când Casa Taia se vede răsturnată de la putere.
Se uită la mine şi aşteaptă un răspuns, numai că eu am rămas cu ochii fixaţi pe gura ei deschisă pentru că tocmai mi-a trecut prin minte ceva extrem de important, ceva ce n-am înţeles până acum.
„Dacă îţi faci datoria“, a spus Profetul, „ai şansa să rupi pentru totdeauna legăturile dintre tine şi Imperiu.“
Ştiu ce să fac. Ştiu cum să-mi obţin libertatea.
Dacă o să câştig Încercările, devin Împărat. Numai moartea îl mai poate elibera pe Împărat de datoria lui faţă de Imperiu. Nu la fel stau lucrurile cu Sfrânciocul. „Sfrânciocul poate să demisioneze, dar numai dacă Împă¬ratul este de acord să-l elibereze din funcţie.“
Nu trebuie să câştig eu Încercările. Helene trebuie s-o facă. Dacă le câştigă ea, iar eu devin Sfrâncioc, atunci mă poate elibera.
Revelaţia asta mă loveşte până în măruntaie şi mă face în acelaşi timp să simt că zbor. Profeţii au spus că oricine câştigă Încercările va deveni împărat. Marcus şi Helene au câştigat câte una fiecare. Asta înseamnă că următoarea Încercare trebuie s-o câştig eu, iar Helene să iasă victo¬rioasă în cea de-a patra. Marcus şi Zak trebuie să moară cândva între momentul ăsta şi cel de atunci.
Elias?
Da, răspund eu prea tare. Iartă-mă. Helene pare iritată.
Te gândeşti la Laia?

Sclava Cărturăreasă e atât de departe de gândurile mele, încât pentru o clipă rămân mut de uimire, iar Helene devine ţâfnoasă.

— Atunci, nu mă băga în seamă, îmi spune. Nu-ţi bate capul că tocmai am petrecut două zile la căpătâiul patului tău, cântând ca să te readuc la viaţă…
Vreme de o secundă, nu ştiu ce să zic. N-o cunosc pe această Helene. Acum chiar se poartă ca o fată.
— Nu, Hel, nu-i vorba despre asta. Sunt doar obosit şi…
Las-o baltă, zice ea. Trebuie să intru în gardă.
Aspirant Veturius!

Un cinciar se apropie de mine în fugă, cu un bilet în mână. Iau biletul şi în acelaşi timp o rog pe Helene să aştepte. Ea nu mă bagă în seamăşi se îndepărtează chiar când dau să încep să-i explic.

– – – –

– Publicată în septembrie 2015
– Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu
– hardcover, 562 p, 140×205
– ISBN 978-606-93962-1-6
– Bestseller, Recomandată
– Autor: Sabaa Tahir
– Domenii: Fantasy, Ficţiune, Young Art
– Tematici: bestseller, fantasy, love story, page-turner, thriller

Lasă un semn

comentarii

Semne bune de la Persoane juridice

Descarcă, completează și semnează Contractul de sponsorizare prin care afacerea ta poate susține educația culturală.
Dacă firma este plătitoare de impozit pe profit: 20%;
Dacă firma este plătitoare de impozit pe venit: 20% trimestrial;
Dacă ești PFA, sponsorizarea este deductibilă la calculul impozitului pe venit în limita a 5% din venitul net.
ASOCIAȚIA PENTRU EDUCAȚIE ȘI CULTURĂ ADLITTERA (A.E.C.A.) este înscrisă în Registrul entităților pentru care se acordă deduceri fiscale (INTERNT-266538804).
Virează către noi să putem avea coerență și mai multă consistență în informațiile culturale de care ai nevoie.
Revista SemneBune© este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.