20 de ani în Siberia

Festivalul Naţional de Teatru 2015. Ziua a şaptea. Teatrul Naţional I.L. Caragiale. Sala Atelier. 20 de ani în Siberia. Monolog dramatic. . Era tot ce ştiam despre spectacol atunci când m-am aşezat în sală.

În graba cotidianului, n-am avut timp să mă documentez. În mod normal aş fi citit ceva despre piesă, despre carte, sau chiar aş fi citit integral cartea Aniţei Nandriş-Culdra, pe ale cărei memorii este bazat monologul. Dar nu am făcut-o. De aceea, piesa m-a lovit în piept ca un buştean căzut dintr-un camion cu lemne. Am plâns pe furiş, iar cand am întors capul să-mi ascund faţa udă de lumina scenei, am văzut că toţi obrajii din jurul meu erau brăzdaţi de lacrimi.

Aniţa – jucată cu patimă de , până la confundarea cu ea – s-a născut în 1904 în judeţul Cernăuţi. Era copil când a început Primul Război Mondial şi când a văzut oamenii din sat fugind pentru prima dată din calea „muscalilor”. Familia ei, însă, a rămas. După război, Aniţa s-a măritat cu un flăcău insistent, care nu s-a lăsat până nu a luat-o de nevastă şi cu care a avut trei copii. Despre bărbatul ei, Chirică, este suficient să repetăm cuvintele personajului: „omul ăsta m-a făcut fericită!”. El nu a supravieţuit deportării. Însă Aniţa a supravieţuit şi şi-a scris povestea. Poate nu este un text meşteşugit, de intelectual, aşa cum ne-au rămas acum textele foştilor deţinuţi politici din închisorile comuniste. Este un text simplu, cu un vocabular restrîns, dar suficient pentru a transmite oroarea Gulagului rusesc, ba poate chiar mai puternic prin simplitatea sa. Aniţa Nandriş-Culdra absolvise trei clase.

După începerea celui de-al Doilea Război Mondial, instinctul i-a zis Aniţei să îşi părăsească satul şi să fugă din calea ruşilor. Însă pe Chirică l-a tras aţa înapoi la gospodăria lui. S-a amăgit cu zvonul că ruşii nu-s chiar aşa de răi. A întors carul din drum şi au mers înapoi acasă, unde şi-au văzut de viaţa lor până când i-a ridicat KGB-ul în miez de noapte. Era 1941. N-au avut voie să ia cu ei nimic din casă. Nici măcar pe mama Aniţei, care era prea bolnavă pentru a munci în lagăr. Atunci când au fost îndesaţi ca vitele în trenuri, Aniţa cu cei trei băieţi au fost separaţi de Chirică, pe care nu aveau să-l mai vadă niciodată.20 de ani in Siberia. foto Florin Ghioca (3)

Înfriguraţi, înfometaţi, murdari, bolnavi şi speriaţi, au ajuns în Siberia. Mai întâi au lucrat pe câmp, la grâu. Apoi au fost urcaţi în camioane şi au fost mutaţi în pădure, la lemne. Apoi au urcat pe vapor şi au lucrat la peşte. Toate acestea pe parcursul multor ani. Au îndurat foame cumplită. Aniţa se întreabă retoric în piesă: oare dacă iau un bulgăre de pământ şi îl bag în gură, oare îmi potolesc foamea? Au îndurat frig siberian – temperaturi de până la 40 de grade sub zero. Aniţa a împletit pulovere şi şosete din sfoară toarsă pentru băieţii ei. Au îndurat boli: pneumonie, dizenterie, tifos. După ce a zăcut inconştientă cu febră tifoidă, Aniţa a fost judecată pentru că a lipsit de la muncă în timpul bolii. A fost închisă. A supravieţuit şi s-a întors la băieţii ei. Mereu, dragostea pentru copiii ei şi credinţa au readus-o la viaţă atunci când părea gata să îşi dea duhul.

S-au întors împreună acasă, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi, acum teritoriu rusesc, la exact 20 de ani după ce au fost ridicaţi de KGB, în anul 1961. Şi-au răscumpărat casa, locuită acum de nişte străini. Şi Aniţa exclamă la finalul, ca şi la începutul piesei: „prin câte poate trece o fiinta omeneasca fara sa isi dea seama!”

Nici cuvintele mele, nici chiar cele ale Aniţei Nandriş-Culdra înseşi nu pot pătrunde adâncimea disperării şi durerii trăite de bucovinenii deportaţi în Siberia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 20 de ani în Siberia nu a fost un spectacol – a fost o mărturie, un urlet care încă răzbate până la noi, peste aproape un secol de istorie. Nu trebuie sa amuţească şi să cadă în uitare! Mergeţi să o vedeţi pe Amalia Ciolan dându-şi sufletul pe scenă în memoria părinţilor, bunicilor şi stra-bunicilor acestui neam persecutat.

Regia spectacolului este semnată de Sorin Misirianţu, care a conceput şi scenografia simplă, dar foarte potrivită: scena neagră, aproape goală, a Sălii Atelier, sârmă ghimpată şi proiecţii video care fie întăresc starea de spirit a personajului, fie o contrastează. Contrastul cel mai puternic este dat de imaginea senină a lanului de grâu care se leagănă în vânt, reprezentând satul natal şi serenitatea vieţii în Bucovina, în timp ce Amalia Ciolan, îmbrăcată într-o rochie neagră ponosită şi cu o valiză în mână este urmărită de un reflector care aminteşte de tehnicile de urmărire şi extragere de informaţii ale KGB-ului.

Vă spuneam mai sus că Amalia Ciolan îşi dă sufletul pe scenă în acest spectacol. Ea nu o joacă pe Aniţa, ci este Aniţa. Îi simte durerea şi o urlă către Ceruri, îi simte credinţa şi îşi apleacă fruntea la pământ, îşi dă cu pumnii în piept de neputinţă şi se zvârcoleşte cuprinsă de febra tifosului. Iar această identificare completă cu personajul vine din faptul că însăşi Amalia Ciolan a fost catalizatorul punerii în scenă a acestui spectacol. Ea a fost cea care a citit memoriile Aniţei Nandriş-Culdra şi a rezonat atât de puternic cu ele, încât l-a cooptat pe Sorin Misirianţu pentru acest proiect de adaptare a textului pentru scenă. Şi au făcut ceva extraordinar împreună: au salvat o pagină dureroasă de istorie de la uitare, aducând-o în faţa noilor generaţii.

În semn de respect pentru toţi românii deportaţi, Amalia Ciolan a rămas solemnă şi în timpul aplauzelor de final, chiar şi atunci când a fost rechemată pe scenă a patra oară.

 

Titlu: 20 de ani în Siberia20 de ani in Siberia. foto Florin Ghioca (2)
După: Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia.
Cu: Amalia Ciolan
Adaptarea, regia şi scenografia: Sorin Misirianţu
Regizor scenă: Valentin Luca
Sunet: Octavian Vasile
Light design: Bogdan Gheorghiu, Cristian Simion
Data premierei: 16 ianuarie 2015
Durata: 50 minute (fără pauză)

 

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 333