Twice Born (2012) este o coproducție italo-spaniolă regizată de Sergio Castellitto
, după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini. Titlul original al filmului (și al cărții) este Venuto al mondo, titlu pe care îl prefer, pentru că limba italiană – verișoară bună cu româna – ne spune mult mai limpede și direct care este elementul cheie al acestei povești. Pentru că despre o venire pe lume este vorba, în esență, în acest film tulburător.
Nașterea și maternitatea nu constituie doar firul roșu al filmului, ci și pretextul cu care Venuto al mondo spune o poveste răscolitoare și emoționantă despre destine unite prin legături atât de puternice încât transcend anii, granițele, meandrele dragostei, ororile războiului și secretele dureroase, îndelung ascunse pe coridoarele întunecate ale memoriei.
Simplificând, am putea spune că este o poveste de dragoste pe timp de război: povestea de dragoste dintre italianca pasionată de literatură Gemma (interpretată splendid de cameleonica Penélope Cruz) și fotograful american rebel Diego (jucat de carismaticul Emile Hirsch), derulată pe fundalul sângerosului război din Bosnia-Herțegovina din anii 1992 – 1995. Numai că povestea venirii pe lume a luiPietro (interpretat de adolescentul Pietro Castellitto) – copilul care ”va mirosi a țigară și a Sarajevo” – este mult mai complicată decât credem pe aproape întreaga durată a filmului. De-abia după mai bine de o oră și jumătate de poveste palpitantă avem revelația adevărului și aflăm, deodată cu protagonista Gemma, cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile, în urmă cu aproape 18 ani, în plin asediu al orașului Sarajevo.
Am descoperit în acest film o actriță uluitoare, unică – turcoaica Saadet Aksoy, cea care o întruchipează pe Aska, femeia al cărei rol în destinul celorlalți se va dovedi crucial. Saadet Aksoy nu este doar o apariția specială, izbitoare, ci și o actrită de mare rafinament, a cărei performanță actoricească impresionează puternic. Aska capată, în interpretarea sa, forța și complexitatea unui personaj de tragedie antică. Și are un destin la fel de copleșitor. Tânăra artistă nonconformistă, care-l idolatriza pe Kurt Cobain și visa la o carieră muzicală internațională, întâlnește ceva în drumul ei… Something in the way ne cântă Nirvana de pe fundal, iar în calea ei, și a tuturora, este războiul. Absurd, necruțător, de o bestialitate care depășește capacitatea noastră de a ne imagina răul.
Destăinuirea terifiantă pe care Aska o face spre finalul filmului, printr-o scenă ce nu durează mai mult de două minute, mi-a produs o reacție viscerală, instinctuală. Chiar dacă mai nimic nu este vizibil sau explicit, atrocitatea la care înțelegem că suntem martori are efectul unui cuțit înfipt în burtă, iar senzația este aproape fizică, de durere profundă, greu de suportat. Venuto al mondo este un film în care războiul respiră prin mulți pori, iar măcelul dintre ortodoxii sârbi, catolicii croaţi şi musulmanii bosniaci e prezent în mii de detalii. Dar aceasta mică întâmplare este atât de sugestivă încât înțelegi organic, instantaneu, cu toată ființa, ce înseamnă cruzimea feroce a haitei umane cu mitraliera în mână. Înțelegi că războiul, ca dezastru colectiv, este, mai presus de orice, suma tragediilor personale pe care le-a provocat.
Cu toate acestea, Venuto al mondo este un film frumos. Și nu doar prin realizarea artistică și camera spectaculoasă a directorului de imagine Gianfilippo Corticelli. Este frumos prin legăturile dintre oameni pe care le constuiește – profunde, autentice, tandre, chiar și-atunci când sufletele și viețile lor sunt prinse în vârtejul distorsionant al istoriei. În aceeași măsură, frumusețea filmului vine din delicatețea cu care îi dă spectatorului câteva teme de reflecție. Cum poate cineva să mai trăiască, după ce a trecut prin așa ceva? Cum se mai poate ține pe picioare, cum mai poate respira, gândi, zâmbi? De unde își trage seva această putere a omului de a merge mai departe, de a-și construi o viață, după ce întreaga lui ființa a fost strivită sub bocancii abjecți ai brutalității semenilor săi?
Răspunsul pe care filmul ni-l pune în fată este unul de o simplitate sublimă – din iubire. Iubirea, care ”e doar de un singur fel. Se agită ca marea, dar e întotdeauna aceeași”… Iubirea, care supraviețuiește chiar în această lume care ”se duce naibii” și ne ia și pe noi cu ea… Iubirea tumultuoasă a tinereții, iubirea profundă a prieteniei, iubirea pentru copiii veniți pe lume chiar și în noaptea neagră a războiului, iubirea pentru viață, mereu aceeași…
Adevărul relevat de finalul filmului este atât de tulburător și pentru că ne avertizează asupra războaielor interne, personale, pe care le purtăm chiar și în timpul celui mai brutal război extern. Convingerile noastre despre fapte și oameni pot fi alterate de propria percepție a realității și putem trăi zeci de ani cu o credință construită doar din istoria noastră personală. Însă e suficientsă iasă la lumină un singur detaliu neștiut, ascuns adânc în povestea vieții altuia, pentru ca întreaga perspectivă asupra propriei noastre vieți să se schimbe, iar comportamentul altădată de neînțeles al celorlalți să capete, deodată, sens și valoare.
Frumusețea filmului n-ar fi fost aceeași fără figura luminoasă, desprinsă parcă din mișcarea artistică și literară a romantismului, a lui Gojco,liderul grupului de artiști boemi și idealiști, care nu se tem de război pentru că sunt împreună și pentru că îi consideră pe toți, indiferent de etnie, ”cetățeni ai orașului Sarajevo”. Actorul bosniac Adnan Haskovic, o altă revelație a filmului, dă personajului Gojco o poezie subtilă, ascunsă sub alura masivă de urs înțelept și cinic. ”Viața râde de noi ca o curvă bătrână și știrbă”, ”Știi ce ne-ar trebui pentru a povesti războiul ăsta? Un comedian. Cineva ca Buster Keaton”, ”Suntem într-o generație fără noroc, frumoasă doamnă”, îi spune Gojco prietenei lui italience, Gemma, privind-o totuși cu cei mai frumoși, calzi și expresivi ochi din lume. De altfel, personajul care prinde viață prin talentul lui Adnan Haskoviceste liantul care unește destinele tuturor personajelor care străbat mai bine de 25 de ani: de la frumoșii nebuni care dansau în zăpadă pe muzica lui Goran Bregović pe vremea Jocurilor Olimpice de Iarnă din 1984, trecând prin războiul dezumanizant din anii ‘92 – ‘95 și ajungând până în zilele noastre, când copilul născut ”din greșeală” în Sarajevo e deja adolescent în pragul bărbăției, iar ei sunt toți grizonați și marcați de trecerea implacabilă a anilor.
Trailer mai jos.
Venuto al mondo este o pledoarie pentru viață. Iubirea, compasiunea, prietenia sunt integrate firesc, ca valori universale de nezdruncinat, în stuctura internă a poveștii și a caracterelor, lăsându-ne pe noi, spectatorii, cu un gust dulce-amar, de frumusețe dureroasă. În afară de emoția puternică și empatia profundă pe care mi le-a transmis, acest film, mai mult decât altele inspirate de războiul bosniac, a trezit în mine dorința să aflu.
Am constatat, astfel, că nu știam decât lucruri superficiale despre tragedia care i-a mistuit pe vecinii nostri acum 20 de ani. Am aflat, cu stupoare și groază, că asediul orașului Sarajevo a fost cel mai lung asediu din istoria modernă – timp de 44 de luni a fost bombardat cu peste 330 de obuze în fiecare zi. În fiecare zi! Am descoperit cu durere că acest conflict interetnic, derulat la câțiva pași de noi, s-a soldat cu cel puţin 100.000 de morţi şi peste 2.2 milioane de refugiaţi, adică o jumătate din populaţia ţării de la acea vreme.Am văzut, cu ochii împăienjeniți, cele 11.541 de scaune roșii goale, așezate comemorativ pe principalul bulevard din Sarajevo, simbolizând locuitorii orașului absenți pe veci – spectatori muți și însângerați la marele concert al vieții. Și mi-am spus, asemeni doctorului din filmul lui Castellitto, „mi-e rușine că fac parte din rasa umană”.
„Pentru mine, cel mai frumos cuvânt din lume este Mulțumesc!”, spune Gojco în finalul filmului, reamintindu-ne tuturor că recunoștința, împreună cu iubirea, par a fi singurele sensuri ale venirii noastre pe lume.