De curând a avut loc în cinematografele din România premiera filmului The Giver (2014)/ Darul lui Jonas, în regia lui Phillip Noyce, ecranizare a romanului omonim al scriitoarei americane Lois Lowry. Cartea, apărută în 1993, a fost considerată o bijuterie a literaturii pentru adolescenți (un roman puternic şi provocator, care va stimula cu siguranţă generaţii de tineri să citească şi să gândească, scria New York Times), fiind vândută în peste 10 milioane de exemplare în toată lumea. În 1994, Lois Lowry a fost recompensată cu The Newbery Medal, medalie acordată anual de The Association for Library Service to Children, o divizie a The American Library Association, pentru cea mai importantă contribuție în domeniul literaturii pentru copii.
Filmul are pe frontispiciu două nume de Oscar: Jeff Bridges, în rolul Dăruitorului (The Giver) și Meryl Streep, în ipostaza de Lider al Înțelepților (Chief Elder), fiind pentru prima oară când cei doi joacă împreună. Alături de ei, apare o pleiadă de (mult mai) tineri actori de la Hollywood: Brenton Thwaites, în rolul protagonistului – Jonas, Odeya Rush, care o interpretează pe prietena lui – Fiona, dar și cântăreața Taylor Swift, pe care o vedem într-o apariție episodică, în rolul misterioasei Rosemary. Interesant este că ecranizarea romanului The Giver a reprezentat împlinirea unui vis vechi de două decenii pentru Jeff Bridges, care e și producător al filmului și care, influențat și motivat de fiicele sale, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca acest proiect să se realizeze.
Povestea ne poartă în viitor, într-o societate post-apocaliptică, în care, pentru a se evita războiul, foametea și suferința, oamenii sunt organizați într-o Comunitate ideală, utopică –distopică, un fel de Republică a lui Platon super-tehnologizată. O lume ordonată, previzibilă şi lipsită de griji, în care totul e sub controlul politicos, dar ferm, al elitei; o lume în care toți par fericiți și mulțumiți, în care frica și durerea au dispărut și nimeni nu are de făcut vreo alegere, pentru că toate deciziile sunt luate de aceeași elită conducătoare… Cum e posibil așa ceva? Printr-o injecție, zilnică… Astfel, oamenii sunt modificați genetic ca să nu simtă nimic, nicio emoție sau senzație tulburătoare; simțurile lor sunt atenuate până la anulare; trăiesc în case identice, sunt îmbrăcați la fel, au structuri familiale similare.
Atâta timp cât nimeni nu are nicio amintire și nu simte nimic special pentru nimeni – e foarte simplu de-nțeles de ce în această comunitate noțiunea de iubire nu există și a fost înlocuită cu aceea de îndeplinire a îndatoririlor. Dacă nimeni nu are noțiunea de moarte, atunci e foarte usor să numești crima – eliberare și s-o tranformi în prilej de ceremonie. În lipsa oricărei opțiuni personale, familia nu mai este decât o uniune familială, formată din adulți desemnați pe post de părinți pentru copiii născuți de mame purtătoare, iar acasă este doar un cub ca oricare altul, în care Liderul Înțelepților poate veni oricând în vizită ca hologramă, pentru a interveni ori de câte ori consideră necesar.
Indiscutabil, liderii din The Giver au cele mai bune intenții – vor sa ferească omenirea de violență și știu ca ea se naște, de obicei, din pasiuni, emoții și diferențe. De aceea, le elimină, chiar cu prețul de a amputa omul de amintiri, trăiri, senzații, bucurii și tristeți, alegeri și preferințe – adică de tot ce îl face unic. Când oamenii au libertatea de a alege, aleg greșit, se spune cutremurător prin glasul lui Meryl Strep, iar istoria omenirii (inclusiv cea recentă) ne-ar îndreptăți să-i dăm dreptate. Trecutul, și din nefericire, și prezentul omenirii e plin de durere, de violență și nedreptate; oamenii sunt capabili, din cele mai diverse motive, de orori și dezastre greu de imaginat pentru o minte limpede. Numai că eliminarea trecutului, cu toate amintirile lui amare, atrage după sine distorsionarea prezentului, în care bucuria alunecării pe o sanie prin zapada imaculată sau splendoarea unui apus de soare incandescent nu mai există…
Dacă singurul obiect de confort acceptat pentru bebelușii comunității este un elefănțel de pluș, care este numit mereu și de toată lumea hipopotam (și este definit ca fiind reprezentarea unui animal mitologic, despre care se spune că ar fi trăit cândva pe pământ), atunci, desigur, toți copiii vor crește cu convingerea ca acela este un hipopotam și nu-și vor pune niciodată întrebări despre adevărul acestei numiri. Dacă nimeni nu-și mai aduce aminte cum arată un elefant, dacă nimeni nu mai știe nici măcar că elefanții au fost (din fericire, încă sunt) niște animale reale, superbe prin măreția, blândețea și inteligența lor, dacă nimeni nu mai poate depune mărturie despre atrocitățile pe care omul le-a făcut, ucigând această splendoare a naturii doar pentru a-i smulge colții – atunci orice e posibil! Acest mic detaliu (confuzia elefant/ hipopotam) este o cheie care ne ajută să înțelegem cum este posibil ca viața să devină doar o derulare monocromă de reguli; cum e posibil ca omul să nu fie nimic mai mult decât o rotiță anonimă într-un angrenaj impersonal, iar destinul fiecăruia să fie decis în totalitate și în exclusivitate de alții. Înțelegem că da!, este perfect posibil ca omenirea să arate așa – cum ne avertizează The Giver că s-ar putea să arate cândva, dacă umanitatea nu-și va recupera și prețui memoria.
În această lume ternă (filmată alb-negru), există un singur om care poartă povara amintirilor umanității, Păstrătorul întregii memorii colective, pe care, la rândul său, trebuie să o transmită succesorului său, tânărul Jonas. Astfel, el devine Dăruitorul (The Giver), iar Jeff Bridges, cel ce dă viață acestui personaj, îi dăruiește acestui caracter o tensiune și o dimensiune dramatică absolut tulburătoare. Dăruitorul este un bătrân chinuit și aparent excentric, nealiniat, strivit și răscolit sufletește de uriașa încărcătură emoțională pe care o duce cu sine. Prin el, Jonas va primi amintirile lumii vechi – lumea de Altundeva – a lumii noastre, adică, și va descoperi astfel că există și o altfel de viață, caldă și clocotitoare, chiar dacă ea vine la pachet cu suferința și moartea. Pe umerii lui tineri va cădea sarcina de a salva caracterul uman al semenilor săi, redându-le acestora darul amintirii și al emoției, chiar dacă noi, spectatorii, cei care încă n-am uitat, știm că orice dar poate fi un cal troian.
Deși în roman protagonistul este mult mai mic (are doar 12 ani), tânărul actor australian Brenton Thwaites a impresionat atât de mult la casting, încât a fost acceptat și rolul din film a fost croit apoi pentru o vârstă mai apropiată de a lui, subliniindu-se astfel caracterul inițiatic al poveștii. Tânărul inocent iese abrupt din copilărie, se maturizează și descoperă iubirea și dragoste de viaţă, călindu-și caracterul în toiul unor întâmplări neașteptate, unde e nevoie de decizie, devotament şi curaj.
În întregul său, filmul susține o idee care nu mai e un secret pentru nimeni si anume că mintea noastră poate fi învațată orice și poate fi formatată oricum. Toate reprezentările, noțiunile și conceptele cu care operăm de-a lungul unei vieți sunt învățate. Familia, școala, comunitatea ne învață principiile de funcționare a lumii și a vieții, a relațiilor dintre oameni, a societății; ne formează noțiunile de bine/ rău, adevăr/ minciună, frumos/ urât, corect/ greșit, moral/ imoral etc. Totul se învață exact la fel cum se învață ce este un hipopotam – prin repetiție! Iar în absența oricărei amintiri proprii sau colective, toate aceste noțiuni pot fi foarte ușor viciate și deformate, astfel încât să servească agendei elitei conducătoare și să facă posibil controlul absolut asupra acestei lumi perfecte. Amintirea, de orice fel ar fi ea, poate aduce cu sine emoție – bucurie sau oroare, poate trezi sentimente – iubire sau frică, poate crea unde de empatie sau de repulsie, într-un cuvânt, amintirea ne face oameni, individualități, unicate, ceea ce ar perturba în mod evident raiul unanimității de opinii și a egalității generale.
Fără a fi neapărat o capodoperă cinematografică, The Giver excelează prin idee, prin profunzimea temelor pe care le pune în discuție și a întrebărilor pe care le lasă în urmă. Filmul te face să te gândești la cât de importante sunt, de fapt, amintirile fiecăruia dintre noi și cât de devastator ar fi dacă cineva le-ar putea manevra. Urmărind repercursiunile dezumanizante ale lipsei memoriei, nu poți să nu te-ntrebi ce definește un om, la urma urmei? Cineva spunea că noi suntem suma amintirilor noastre, dar dacă nu mai avem amintiri, atunci cine suntem? Dacă noțiunile de moarte, iubire sau alegere nu mai există în conștiința noastră, atunci mai avem conștiință? Și dacă nu, ce ne mai definește ca oameni? Dacă memoria și emoția sunt însușirile definitorii ale umanității, atunci nu cumva singura șansă de a fi Om este aceea de a fi Cel Ce Dăruiește, The Giver?
–
Foto: IMDB, Cinemagia.
–
N.R.: Cartea publicată de Editura Arthur a fost prezentă în foyer-ul cinematografului unde a avut loc premiera filmului, în București. În fapt, este prima dintre cele patru The Giver (The Giver, #1), Gathering Blue (The Giver, #2), Messenger (The Giver, #3), Son (The Giver, #4).