„Suntem ceea ce iubim”, sau jocul de-a râsu’-plânsu’

„Suntem ceea ce iubim” este o producție a Teatrului Luni, un spectacol de poezie regizat de Laura-Maria Vlădoiu, o tânără artistă care a câștigat deja mai multe premii atât ca actriță cât și ca regizoare.

Sincer, nu știu cum de am ratat spectacolul ăsta până acum, având în vedere faptul că, așa cum e evident din titlu, e vorba un spectacol care a fost conceput pentru aniversarea a 80 de ani de la naștererea lui Nichita Stănescu (pe care nu numai că-l iubesc, dar este și principalul „vinovat” pentru faptul că scriu poezie), pe 31 martie 2013 cu ocazia unui eveniment organizat din inițiativa Ancăi Bica și de atunci a tot fost jucat la festivaluri și teatre. Așa că m-am bucurat să-l găsesc în programul Festivalului și a fost unul dintre primele spectacole pe care le-am bifat ca „must see”.

10665956_951606784856886_8962713497613929294_n

Mă așteptam să-mi placă și să nu-mi placă în același timp. Să-mi placă pentru că e Nichita, să nu-mi placă, pentru că am eu ideea asta (inoculată de un actor, dar și de alte recitaluri văzute până acum), că sunt puțini actori care chiar recită foarte bine. Și cum poezia lui Nichita pe cât e de frumoasă, pe atât e de greu de înțeles și nu cred că o va înțelege cineva pe deplin vreodată, am fost cât se poate de sceptică.

Trebuie să recunosc, în general nu-mi place să-mi fac speranțe. Sau, mai bine zis, am o plăcere aproape voluptoasă, mai ales când vine vorba de artă, să nu-mi fac speranțe și să fiu surprinsă plăcut. Nu întotdeauna se întâmplă asta, dar „Suntem ceea ce iubim” a reușit cu vârf și îndesat să mă surprindă în cel mai plăcut mod.

10377247_951605494857015_3526200497320922257_n

Pe acordurile de pian ale lui Chopin, interpretate impecabil de Naomi Guttman, își fac apariția pe rând Laura-Maria Vlădoiu și mai apoi Alex Bogdan, Niculae Ionuț și Andrei Huțuleac, trei băieți gălăgioși, puși pe glume, care se înghiontesc unul pe altul în drum spre scenă. În mod cert nu e genul de recital la care mă așteptam. Nu e recitalul tipic, în care actorul stă în fața publicului și își spune poezia, ci mai degrabă o piesă de , în care replicile sunt versuri.

Actorii sunt niște prieteni care își împărtășesc reciproc și publicului trăirile prin intermediul poeziei. Trec cu ușurință de la o stare la alta. Sunt triști, sunt veseli, iubesc, urăsc, totul culminând cu o adevărată nebunie, beție, cântec și dans. Este un joc de-a rasu’-plansu’ excelent interpretat, care te face să-l simți pe Nichita cât se poate de viu și de aproape.

16716_702001739853874_2947961111400314114_n

Dacă ar trebui neapărat să mă leg de ceva, poate că aș fi preferat că Laura-Maria Vlădoiu să fi ales o altă actriță care să urce pe scenă în locul ei și să-și asume doar rolul de regizor. Să nu fiu înțeleasă greșit, este o actriță foarte bună, dar, cum spuneam cred că sunt puțini actori care recită foarte bine. O face și ea, dar nu la nivelul celorlalți actori din spectacol, care mi-au depășit toate așteptările. Poate că s-a concentrat atât de mult pe partea de regie, care i-a ieșit incredibil de bine și nu a mai avut destulă energie să-și egaleze partenerii. Oricum, chiar și așa, spectacolul mi-a plăcut foarte mult, iar prezența ei pe scenă nu este chiar un minus (iar dacă este, este unul cât se poate de mic).

Cred că „Suntem ceea ce iubim” satisface cele mai exigente pretenții ale iubitorilor de poezie (și în special pe ale celor care iubesc poezia lui Nichita) și , mai mult de atât, reușește să-i facă și pe cei care n-o iubesc să învețe s-o iubesca măcar pentru o oră, atât cât durează spectacolul.

Fotos de la UNDERCLOUD.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Alexandra Mihalcea
Colaborator SB

Din 1991 a publicat poezie, proză scurtă şi articole în diverse reviste din ţară şi din străinătate şi pe site-uri literare. A debutat în anul 2006, cu volumul de poezie „Eva, Anno Domini 2005” (Curtea Veche Publishing) şi este prezentă în antologia „Ultima generaţie. Primul val” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005). Iubește chitara și pictează.

Număr articole publicate : 21