Rapsodie-n roz la Nottara

Rapsodie ROZ 2Joi, 16 octombrie, a avut loc la Teatrul Nottara din Bucureşti spectacolul Rapsodie-n roz, după romanul Oscar şi Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt, în traducerea lui Vasile Şirii. Piesa s-a jucat în cadrul festivalului de teatru FestIn pe Bulevard, aflat la cea de-a doua ediţie şi organizat de Teatrul Nottara.

Oscar este un copil de 10 ani, bolnav de cancer, internat în spital pentru un transplant. Operaţia nu reuşeşte, iar Oscar începe să înţeleagă că moare. Mai întâi se răzvrăteşte, este indignat, îl reneagă pe Dumnezeu, se răzbună pe părinţi, iar apoi, ajutat de Tanti Roz, îşi acceptă soarta şi îşi trăieşte ultimele zile ca şi cum ar fi ultimele decade ale vieţii sale. Se îndrăgosteşte, se luptă pentru iubirea alesei, este trădat, se resemnează, se plafonează, trece prin criza vârstei de mijloc, apoi devine înţelept şi obosit, acceptându-şi în final soarta şi făcând pace cu Dumnezeu.

Deşi în programul festivalului piesa este menţionată la secţiunea competitivă, Rapsodie-n roz s-a jucat în afara concursului, poate spre avantajul ei. Dacă ar fi concurat, totuşi, cu celelalte piese din cadrul festivalului, aş fi fost extrem de curioasă dacă spectacolul în sine sau unul dintre cei doi actori s-ar fi regăsit printre câştigători la vreo categorie. Pe scenă au urcat Andreea Măcelaru Şofron (Tanti Roz), Alexandru Repan (Oscar), iar atmosfera a fost creată de Alexandru Petrovici (pian) şi Ella Bokor (violoncel).

Inovaţia principală a piesei a fost distribuirea lui Alexandru Repan (născut în 1940) în rolul lui Oscar. Tot Alexandru Repan semnează şi regia piesei, deci a fost decizia domniei sale să îşi asume acest rol. O idee minunată la nivel teoretic. O idee care ar fi putut scoate piesa de la Nottara din anonimat, mai ales că ea a mai fost pusă în scenă în Bucureşti şi la Bulandra (cu Oana Pellea şi Marius Manole, în regia lui Chris Simion).

Tocmai pentru că Teatrul Nottara a ales să producă piesa după textul lui Schmitt la nici patru ani după montarea celor de la Bulandra, mă aşteptam la un spectacol excepţional care să mă surprindă, să mă emoţioneze şi să mă lase cu respiraţia tăiată. Nu a fost aşa. Alexandru Repan nu a fost convingător în rolul lui Oscar. Nu a avut nimic din energia şi atitudinea jucăuşă a unui copil de zece ani, fie el şi pe moarte, într-un spital. Nu m-a făcut să văd pe scenă un copil de zece ani şi să uit că am în faţă un actor matur. Din contră, probabil involuntar, Alexandru Repan a păstrat inflexiuni ale glasului şi gesturi specifice neputinţelor venite odată cu înaintarea în vârstă (dintre care cel mai repetitiv a fost acela de a-şi plesni coapsele cu mâinile şi a le ridica ulterior în aer, într-un gest de exasperare). La acest lucru s-a mai adăugat şi o problemă locomotorie, Alexandru Repan fiind vădit depăşit de efortul presupus de personaj, rămânând de multe ori fără suflare şi ajutându-se de decor pentru a se sprijini.

Nici Andreea Măcelaru Şofron nu a fost convingătoare în rolul lui Tanti Roz, tratându-l pe Oscar cu indulgenţa plictisită a unei mame care zâmbeşte la turuiala copilului, dar se gândeşte tot la ale ei. Nu a existat nicio chimie între cei doi actori, nu au relaţionat atât de puternic încât să convingă spectatorul că Oscar, prin Tanti Roz, îl descoperă pe Dumnezeu şi face pace cu el însuşi înainte de a muri. În plus, intrarea şi ieşirea din scenă a Andreei Măcelaru Şofron s-a făcut de fiecare dată cu un jingle prea puternic  în comparaţie cu sunetul pianului şi violoncelului. După a treia audiţie acest jingle a devenit enervant mai ales că amintea mai degrabă de o reclamă la un produs de curăţat care scotea petele ca prin magie.

Costumele au fost şi ele neinspirate, cel al lui Oscar amintind mai degrabă de o zeghe ponosită decât de o pijama de copil, iar rochia Andreei Măcelaru Şofron, deşi simplă şi de efect în teorie, practic o împiedica la mers şi gesturi, iar actriţa era mereu preocupată de ridicarea poalelor rochiei sau de suflecarea mânecilor.

Spectacolul a fost salvat totuşi de atmosfera creată de pianul şi violoncelul live, precum şi de vocea suavă a Andreei Măcelaru Şofron, care a surprins prin limpezimea ei în interpretare. Decorul a fost sumar, dar luminile şi conceptul video au ajutat spectacolul să iasă din banal. Iar dacă puteţi vedea dincolo de poticnirile umane din piesa Rapsodie-n roz, veţi descoperi povestea emoţionantă şi plină de învăţăminte pe care textul lui Eric-Emmanuel Schmitt ne-o dăruieşte.

 Rapsodie ROZ 1

Rapsodie-n roz

Text: Eric-Emmanuel Schmitt

Regia şi adaptarea scenică: Alexandru Repan

Decor, light-design şi concept video: Iulian Bălţătescu

Costume: Irina Marinescu

 

 

 

 

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 294