Povestea are puterea miraculoasă de a apropia două suflete, două minți aflate în trupuri îndepărtate care poate nu se ating niciodată. Ne spunem povești și ne invităm unii pe alții în realitatea fiecăruia, atingem punctele senzuale și sensibile ale propriior imagini despre realitate, transmitem informații și ne legăm afectiv între noi. Rolul poveștilor în societatea postmodernă este un subiect numai bun pentru o lucrare de doctorat și cu toate că s-a mai scris, cu siguranță, despre ceste lucruri, îmi e greu să cred că nu ar mai putea fi ceva de descoperit, de dezgropat, de reanimat, de reactualizat. Dar nu despre poveste în general vreau să vă vorbesc eu acum, și din păcate nici despre o poveste românească – știu că a apărut recent un roman semnat de Stelian Țurlea, Relatare despre Harap Alb, pe care vreau să îl citesc – ci despre o carte aparte din opera lui Amos Oz – Deodată în adâncul pădurii, un mic roman-basm, o poveste contemporană despre o lume din care au dispărut toate animalele, gâzele, păsările, peștii, tot ce are viață în afară de oameni și plante. Numi gândul la o lume nepopulată de nicio altă ființă decât omul este un gând crud și de necuprins, dar să vedem cum își imaginează celebrul scriitor israelian, autor al mai multe romane și eseuri traduse în toată lumea, de câțiva ani aflat pe lista scurtă a Nobelului, această situație.
Încă de la început ni se prezintă situația; autorul ne introduce franc și direct în prima fază a poveștii, unde aflăm:
Totul începuse cu mulţi ani înainte să vină pe lume copiii din sat, în zilele în care părinţii lor erau ei înşişi copii: dintr-odată, într-o noapte de iarnă cu zăpada viscolită de crivăţ, toate animalele s-au făcut nevăzute, vitele şi orătăniile de prin ogrăzi, zburătoarele, peştii, gâzele şi târâtoarele, iar a doua zi dimineaţa rămăseseră doar sătenii şi copiii lor. Emanuela, care avea pe atunci nouă ani, i-a dus aşa de mult dorul pisicii ei tigrate, Tima, că a plâns săptămâni în şir. Tima fătase trei pisoi, doi tigraţi ca ea şi unul roşcovan şi jucăuş, căruia îi plăcea să pretindă că e o şosetă făcută ghem şi să se pitească într-o gheată. În noaptea aceea îngrozitoare pisica şi pisoii ei au dispărut, lăsând gol sertarul pentru încălţări, căptuşit cu cârpe moi, din partea de jos a dulapului. A doua zi dimineaţa Emanuela n-a mai aflat în acel sertar decât un ghemotoc din păr de pisică şi mirosul dulce-acrişor de pisoi calzi, limbuţe care spală şi lapte.
Descoperim astfel o lume în care copiii duc dorul animalelor, care deodată s-au hotărât să dispară, fără urmă, fără avertisment și fără vreo dorință de reîntoarcere. Ca în toate poveștile, avem pe de o parte personjele pozitive, în acest caz copiii, mai cu seamă un băiat și o fetiță, care hotărăsc să dezlege misterul, iar de cealaltă parte antagonistul, care în aceasă carte poartă numele de Nehi, Duhul Muntelui, o ființă misterioasă care bântuie noaptea pe ulițele satului aflat la poalele muntelui, lângă o pădure – locul desfășurării acțiunii – și care îi sperie pe oameni.
Înaintând în poveste ne dăm seama că de fapt romanul nu este neapărat despre dispariția animalelor și nici despre copii, ci despre singurătate, despre păcat, 
despre o lume aflată sub inflența Răului, care intră în oameni și distruge fără a mai pune ceva în loc. Este o lume în care Binele a pierdut lupta și dispariția animalelor este un simbol pentru o societate în care este imposibil să trăiești fără să îți pierzi sufletul. Poate că animalele nu au suflet, dar simt când ceva nu este în regulă și preferă să se îndepărteze. În urma lor lasă un sat cu oameni cu mințile rătăcite, dar care sunt legați printr-un jurământ să nu intre în pădure și să nu vorbească despre animale, comportându-se de parcă nu ar fi existat niciodată.
Dar copiii, simbol al inocenței și al ludicului, pornesc, la început în joacă, apoi din ce în ce mai serios, în căutarea adevărului, iar când pornești pe acest drum fără de întoarcere să fii sigur că nu va fi unul lipsit de obstacole și întâmplări. Iar din momentul în care cei doi pleacă în pădure intrăm cu adevărat într-o lume fantastică, și atât de reală în acelasi timp!, iar aventurile nu numai că se țin lanț, dar vin cu o încărcătură emoțională, morală și filosofică de excepție. Dacă descoperă sau nu misterul vă las pe voi să aflați din această carte-poveste scrisă într-un stil simplu și cursiv de Amos Oz, cunoscut pentru profunzimea sa mascată uneori de poeticitate și simplitate.
Autor: Amos Oz
Titlu: Deodată în adâncul pădurii
An aparitie: 2010
Pagini: 154
Editura: Humanitas Fiction
Colectie: Cartea de pe noptieră
Traducere: Dana Ligia Ilin
