„nepoata Mărioarei lui Iordan”

La primul contact cu realitatea nu-ți puteai lua ochii de la părul ei blond și ochii de cameleon. Mai apoi te fascinau năzdăvăniile. Nu stătea locului. Când o ducea pe Mimilica la cârd (capra), când avea grijă de bunică mergând la cooperativă și luând de ale gurii dând bună ziua stâlpilor însoțită de Bălan (câinele alb, împușcat târziu), când își făcea casă în fiecare copac din grădină primind musafiri și cinstindu-i cu mere. Îi plăceau cele galbene. Mușca din ele cu poftă, lăsând zeama să-i curețe bărbia de pământ.  Zilele-n care frăguțele ieșeau din floare sunau ca o duminică. Picioarele nu-i fuseseră date să poarte încălțări. Cu țărână printre degete făcea bazin în gârlă și alerga fâțele. Boțeștiul era al ei. Știa fiecare colină. Drumul până în Turcina plin de măcriș și zarzăre. Strugurii necopți din Cotul Lebului.  Culesul prunelor, doveditul bunicii că ea e mai vitează și umple găleata cel mai repede, Cornetul cu troițele lui, băltocile din care nu ezitau să sară broaștele. Murele, soarele, pădurea… Iarba proaspăt cosită, ferigile,  florile ce-ți luau suflul… Cimitirul „din deal”, unde pupa pozele morților   de a căror existență știa doar din spusele bunicii, epitafurile care-o mișcau și tot întreba: aici cine odihnește/ ai cunoscut/ ce viață a dus (fiecare cruce spunând o poveste)? Tuciul cu mămăligă, mirosul de sarmale din josul uliței… Pregătirea pomenilor… Întreaga curte se lumina. O lumină care nici nu știa de unde vine, dar o încânta. Licuricii. Bicicleta. Stupul, iepurii care-i ronțăiau degetele. Copilăria… Copilăria i-a fost luată devreme. I-au pus pantofi în picioare și-au trimis-o din timp la școală. Orașul era rece. Avea televizor color. Copiii n-o luau de mână la cules de mușețel, o scoteau în fața blocului la sărit elasticul. Nu se învârteau să joace toporașul ca la grădinița din comună. Vorbeau despre son-goku și pokemoni. Nu se ascundeau după fosta cantină, ajunsă aproape ruină, când jucau pititea. Orașul nu era la fel de primitor, n-o avea pe nașa Cila cu lapte proaspăt și plăcintă, n-o avea pe Lenuța cu „iepurașul meu iubit”, nici pe Gheorghe care mai târziu a luat-o razna. Orașul nu ura nimănui o zi bună și nu te întreba: „a cui ești?” ca tu să-i rspunzi descoperindu-ți dinții lipsă: „nepoata Mărioarei lui Iordan” . Au încălțat-o și i-au luat frumusețea copilăriei.