Memorând gardurile, bordurile şi numele miniştrilor pe care i-am demis împreună cu tovarăşii de pahar, am ajuns să analizez îndeaproape trei crăpături din asfalt. Două dintre ele prezentau ecosisteme identice, deşi structural erau diferite, iar cea de-a treia se risipea într-o deltă, după vuietele sparte pe care le auzeam din gura de canalizare.
E uşor să-mi pierd cuvintele, dar e inacceptabil să le găsesc în gura mare, mult prea mare, a celei ce mă aşteaptă cu privirea înceţoşată din cu totul alte motive decât acelea care o tulburaseră pe a mea. În cel mai fericit caz, pot să camuflez bucuria perversă a regăsirii lor, făcând o glumă proastă la adresa părului ei prins pe moaţe care-mi aminteşte de trupa The Cure. Drept pentru care, mă străduiesc să repar gafa, cântându-i din pieptene cu engleza ce mi-a mai rămas după dezbaterile etilico-politice, „Close To Me”.
Deşi am o bănuială în privinţa pronunţiei care, evident, e deficitară, încerc să-mi răscolesc memoria în căutarea diftongilor, dar mă lovesc de şifonierul suprem ce-mi flanchează spaţiul vital, sub chipul lui Marilyn Manson. Sau o fi mama soacră? E prea mult…
– Nenorocitule, la ora aste se vine?, mă întreabă fiinţa cu părul explodat, susţinută de mamă-sa, precum un pilier din naţionala de rugby a Irlandei. Am învăţat să mă repliez. N-are rost să mă pierd în discuţii legate de silogisme, abia întors de la un puci care-a lăsat ţara fără guvern, între două clondire cu vin. Femeia se pricepe la raţionamente pecuniare şi vopsit unghii, nu la epigrame cu mesaje subliminale.
Marilyn, mă rog, mama-soacră, nu spune nimic, dar e acolo, pune viza de intrare, mă scanează febril, hulpavă şi gata să explodeze din capot, amintindu-mi că existenţa ei este singura constantă invariabilă din viaţa mea.
Mărturisesc un păcat: sunt viu şi proaspăt turmentat!
Fericirea e o epopee talmudică scrisă cu absint pe o coală ruptă din Manuscrisul lui Voynich, împlinirea e un deziderat împuns cu coarne de melc pe buza Cercului Polar, înţelepciunea e hohotul de râs al mizantropului corupt de hedonismul traficanţilor de iarbă, în timp ce patima e nisipul de aur al Eclesiastului căruia i s-a spart ulciorul cu vin, de călcâiul lui Ahile.
„Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea? Că nu poţi”, spunea Marin Sorescu. Şi zău că n-ar mai avea niciun farmec viaţa asta, dacă l-aş contrazice pe maestru.
sursa foto: www.clannomaam.tripod.com