Lost in Translation (2003) este considerată a fi una dintre capodoperele cinematografice ale noului mileniu. Sofia Coppola este cea care semnează atât scenariul, cât și regia acestui film unic prin delicatețea cu care face radiografia unei întâlniri între două suflete.
Prezent în România cu titlul Rătăciţi printre cuvinte, filmul s-a bucurat de aprecieri la superlativ din partea presei, a criticii si a publicului, fiind nominalizat sau premiat de Academia Americană de Film, Academia Europeană de Film, Globurile de Aur, Festivalul de la Veneția și multe altele. Dar pe lângă recunoașterea oficială și premiile pe care le-a primit, Lost in Translation este remarcabil printr-o calitate rarisimă – îți atinge o coardă sensibilă, adânc ascunsă în ființă, aproape neștiută. Este un film pe care nu-l uiți și nu-l confunzi, indiferent câți ani și câte filme ți-au trecut prin fața ochilor. Un film din care îți rămâne o stare, o senzație ca o respirație întretăiată, pe care apoi o porți cu tine, ca pe-o amintire…
Desigur că secretul stă, în mare parte, în scenariul excepțional (și multipremiat) al Sofiei Coppola, care construiește cu finețe și subtilitate psihologică întâlnirea inefabilă dintre două suflete singure și, cumva, pierdute. Mai mult decât atât, Sofia Coppola a creat un contrast puternic între delicatețea interioară a celor două personaje principale și superficialitatea celor din jur. Impactul cu formalismul și zgomotul lumii este uneori amuzant, alteori dureros, iar spectatorul pendulează mereu între râs și plâns, între zâmbet și grimasă, între simpatie și exasperare, iar gustul cu care rămâne e unul contradictoriu, amestecat, ca un sos asiatic dulce-acrișor.
În aceeași măsură, filmul excelează prin distribuție. E imposibil de imaginat o alegere mai bună decât Bill Murray și Scarlett Johansson pentru cuplul de protagoniști, Bob și Charlotte. De altfel, regizoarea a mărturisit că a scris scenariul cu gândul la Bill Murray în rolul lui Bob Harris, iar tânăra actriță, care pe atunci avea doar 19 ani, Scarlett Johansson, a fost prima sa opțiune pentru Charlotte.
Și eu vreau să mărturisesc din capul locului că o ador pe Scarlett Johansson, care se numără printre actrițele mele preferate de când am descoperit-o în Lost in translation. Îi admir bogăția interioară pe care o aduce în structura personajului, feminitatea absolută, fermecătoare și discretă cu care își modelează caracterul, curajul și naturalețea cu care se aruncă în roluri îndrăznețe sau neconvenționale. M-a cucerit autenticitatea cu care talentul său se exprimă – talent șlefuit, e-adevărat, în cea mai celebră școală de actorie de peste ocean, Lee Strasberg Theatre and Film Institute și, desigur, în zecile de roluri pe care le-a jucat în filme încă de la vârsta de opt ani.
Ca să nu cad în patima subiectivismului, am să spun doar că, în Lost in translation, Scarlett Johansson este minunată. Pentru acest rol a fost răsplătită, la doar 20 de ani, cu premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță în rol principal, iar anii care-au urmat i-au adus și alte partituri memorabile. Nu pot să nu amintesc, chiar și doar în trecere, rolul servitoarei-muză din viața pictorului olandez Vermeer din filmul Girl with a Pearl Earring, rolul Cristinei din triunghiul (sau pătratul) amoros din Vicky Cristina Barcelona sau vocea tulburătoare a Samanthei din surprinzătorul film Her.
Dar prestația cu adevărat năucitoare în Lost in translation vine din partea actorului Bill Murray, căruia filmul îi descoperă o profunzime dramatică neexplorată niciodată înainte, în nenumăratele sale roluri de comedie, unele memorabile. Pentru interpretarea sa în rolul Bob Harris a primit nu mai puțin de 15 premii pentru cel mai bun actor în rol principal (BAFTA, Golden Globe, National Society of Film Critics etc.) și alte 8 nominalizări (Oscar, London Film Critics Circle, Phoenix Film Critics Society etc.), fiind, poate, surpriza cea mai mare pe care ți-o rezervă acest film.
În rolul lui Bob – actorul obosit și parcă pietrificat, în pragul ratării – Bill Murray face un recital al nuanțelor, un exercițiu de echilibristică între tragic și comic, o demonstație de virtuozitate în cheie subtilă. Îi simți extenuarea, tristețea, saturația, senzația de penibil, resemnarea, confuzia, stânjeneala, ironia, stupoarea, umorul, bucuria, duioșia – tot amalgamul de emoții și gânduri pe care Bob le poartă cu el sau pe care i le provoacă întâlnirea cu lumea stranie a Tokyo-ului și, totodată, cu tânăra și speciala Charlotte.
Chiar dacă Bob are mai mulți ani de căsnicie decât Charlotte de viață, chiar dacă el se apropie de apusul carierei, pe când ea este de-abia în fața răsăritului și cei doi nu par a avea prea multe lucruri în comun, între ei se construiește o legătura sufletească ce poartă semnele unei întâlniri predestinate, determinată de însăși asemănarea lor profundă. Fire subțiri, dar indestructibile pot uni doi străini, care se simt la fel de singuri și de pierduți, care nu-și găsesc locul și-și caută sensul și pentru care tot ceea ce fac sau spun ceilalți este resimțit ca nepotrivit sau strident, la limita suportabilității.
Frumusețea relației dintre Bob și Charlotte vine din efemeritatea ei. Filmul ne vorbește în surdină despre acel adevăr care poate exista în fiecare dintre noi și care nu iese la iveală decât în fața unui străin absolut, întâlnit întâmplător într-o noapte pustie, într-un bar de hotel, de partea cealaltă a lumii; despre adevărata comunicare dintre oameni, care poate exista numai atunci când între ei nu este nicio așteptare, niciun plan, nicio intenție sau dorință explicită; despre forța unei relații făcute din tăceri, care te face să înțelegi că ceea ce este profund autentic în sufletul tău se exprimă, de fapt, în liniștea dintre cuvinte.
În ciuda fineții sale psihologice, filmul Lost in translation este (și) o comedie, chiar una spumoasă pe alocuri. Comicul de situație e omniprezent, uneori chiar la limita burlescului. Pierderile grosolane de traducere de la filmările reclamei la whisky, protocolul excesiv devenit ridicol, discuțiile idioate din jur despre diete, surfing și budhism, dușurile care nu se ridică mai sus de 1.60 m, mostrele de mochetă sosite prin FedEx, ca niște documente importante și urgente sau portretele îngroșate ale prostituatei cu prestație de vodevil și ale prezentatorului tv cu aer de măscărici – sunt doar câteva elemente care colorează această lume, atât de diferită, atât de zgomotoasă, atât de absurdă. Este adevărat că râsul ne îngheață destul de repede, când înțelegem efectele devastatoare pe care le au aceste agresiuni, mai mult sau mai puțin voluntare, asupra protagoniștilor. Când înțelegem cât de sufocantă poate fi superficialitatea, cât de singur te poți simți într-o mulțime căreia nu-i aparții și cât de mare poate fi golul din noi și dintre noi…
Trailer:
Cu cât știi mai multe despre cine ești și ce vrei, cu atât te deranjează mai puține lucruri, îi spune Bob tinerei lui prietene, ca un corolar al întregii lui vieți și unic sfat pe care i-l poate da. Cunoașterea de sine devine, asfel, unica modalitate prin care viața, mariajul, trăitul printre oameni poate să devină cât de cât suportabil. Numai că această cunoaștere de sine e un drum lung și anevoios, plin de singurătate, confuzie și, uneori, de lacrimi, mai ales pentru o ființă inteligență și sensibilă ca Charlotte. Pur și simplu nu înteleg ce ar trebui să fiu, spune ea și-nțelegem de îndată că drumul ei spre căutarea de sine de-abia a început și e la faza întrebărilor capitale, care se dovedesc mai întotdeauna inutile și fără putința vreunui răspuns satisfăcător.
Desigur că nu se poate omite, din nicio referire la filmul Lost in translation, scena șoaptei, moment ce a făcut carieră, a tulburat suflete și-a neliniștit multe minți curioase. Internetul este plin de sute de postrări, bloguri și forumuri în care, de mai bine de 11 ani, iubitorii filmului se întreabă, își dau cu părerea sau investighează prin diverse tehnici audio ce i-a șoptit Bill Murray la ureche lui Scarlett Johansson în spledida scenă din final. Acel moment unic, care pare a fi rodul improvizației de geniu a actorului Bill Murray, a devenit unul dintre cele mai mari mistere din istoria recentă a filmului.
Nouă, spectatorilor, nu ne este permis să auzim acel adevar tainic, care e dincolo de cuvinte, care nu poate fi exprimat în nicio limbă, al cărui sens nu poate fi tradus sau pierdut la traducere și pe care nu îl poți auzi decât în intimitatea șoaptei din strânsoarea dureroasă a unei îmbrățișări de rămas bun. Bucuria comuniunii cu un alt suflet, care îi inundă pe cei doi după această îmbrățisare miraculoasă, pare a fi o afirmație plină de lumină a faptului că nu suntem singuri, chiar și-atunci când orbecăim, rătăciți printre oameni și cuvinte.
Lost in translation este un film despre singurătate și căutare de sine, despre insomnie și inadaptare, despre fragilitatea ființei și a sufletului omenesc, despre lumile paralele în care ne refugiem, despre ironiile sorții și umorul care ne salvează. Un film în care prietenia și iubirea capătă mii de nuanțe, mai multe și mai delicate decât petalele florilor de cireș din Țara Soarelui Răsare…
–
surse fotos: aici, aici, aici, aici.