Interviu cu Nora Iuga: „Creierul tău și inima ta sunt prietenii tăi cei mai buni”

Nora-IugaPe o cunoaștem cu toții, dar eu sunt de părere că oamenii adevărați trebuie recunoscuți mereu. De aceea, cu ocazia FILIT-ului, am stat de vorbă cu autoarea, care tocmai a lansat un nou roman, și a fost o mare bucurie. Despre ce am discutat puteți citi mai jos:

SemneBune: O să încep cu o întrebare simplă și umană: cum vă mai simțiți, ce mai faceți dumneavoastră, ?

Nora Iuga: Mă simt foarte bine, mai ales atunci când sunt între scriitori și când mi se dă prilejul să citesc, să am publicul în față și să aud aplauze.

SB: Cum vi s-a părut prima zi de festival (FILIT), mai aveți energie?

N.I.: Energie am întotdeauna când sunt în călătorii de genul acesta, mai ales când călătoresc cu trenul. Îmi dă întotdeauna o stare extraordinară. Două lucruri pe lumea asta mă fac fericită, îmi dau o stare fizică bună: călătoriile cu trenul și când mă aflu pe scenă. Am făcut o călătorie lungă cu trenul, dar nu am venit obosită și aici mă urc mereu pe scenă, iar acest lucru mă bucură.

SB: Ați publicat de curând un nou roman, Harald și luna verde. Spuneți-ne ceva despre această carte. Ce v-a inspirat? Este altfel decât alte romane de-ale dumneavoastră?

N.I.: Harald și luna verde este un roman foarte diferit, zic eu, de celelalte romane pe care le-am scris și publicat. Lumea mă consideră în primul rând poetă și din această cauzăharald-si-luna-verde_1_fullsize, modalitatea mea de a scrie, vocea mea de prozator nu e o voce de prozator, e tot o voce de poet, fapt care mi-a adus și neajunsuri, pentru că fiecare critic, chiar dacă a lăudat cărțile mele așa-zise de proză, a menționat că ele sunt mai mult poezie. De cele mai multe ori nu se poate face nici măcar distincția. Am avut două cărți care au fost propuse pentru premii și până la urmă nu am luat premiul fiindcă mi-au spus cei din juriu că nu se puteau decide la ce categorie să le includă, dacă sunt proză sau poezie. Este vorba despre Autobuzul cu cocoșați și Fetița cu o mie de riduri.

Adevărul este că de când am început să scriu proză, de la Sexagenara și tânărul mai ales, care a avut un succes enorm, a fost tradus în șapte limbi, a avut așadar succes și în străinătate, eu nu mai scriu poezie ca înainte, nu mai scriu poezie de sine stătătoare, la mine există întotdeauna un filon epic, există personaje, există acțiune. Romanul acesta, însă, este cu totul altfel, fiind o cronică de familie care se întinde pe trei generații, există personaje foarte bine conturate, are o acțiune puternică, iar teza generală a romanului este una politică, ceea ce până acum mie nu mi s-a întâmplat.

În linii mari, ceea ce vreau să demonstrez este următorul lucru: pe lumea asta, din nenorocire, holocausturile se vor perpetua, indiferent dacă este vorba de comunism sau de capitalism, iar holocaustul nazist a fost de o cruzime maximă, însă în același timp nici holocaustul comunist nu a fost mai bun. Ele au coexistat aproape în paralel și au fost  descrise în carte, pentru că personajele, întâmplător, îngrozitor și tragic, au trecut prin ambele. Cam asta e, dar să nu se creadă acum că eu scriu o carte despre Securitate sau mai știu eu ce. Eu scriu o carte în care analizez mult mai de sus, fără să individualizez neapărat o instituție. Am niște teorii pe care le dezvolt și, bineînțeles, se bazează și pe o experiență personală, fiindcă am călătorit foarte mult, și nu numai în țările germanice, am ajuns și în America. Buenos Aires e un oraș care mi-a plăcut la nebunie.

SB: Spuneți că ați călătorit foarte mult. Este vreun oraș în care v-ați întoarce? Dacă ați bea din apa vieții și ați lua-o de la capăt ați vrea să trăiți într-un loc anume?

IMG_6400N.I.: La o vârstă matură am ajuns în Occident, după ce trecusem prin comunism, dar în copilărie mai călătorisem prin străinătate vreun an și jumătate, fiindcă părinții mei erau artiști și mă luau cu ei prin turnee, dar atunci am fost numai prin Germania, Belgia și Olanda și am făcut grădiniță în Germania. Dar fiind matură de-acum, imediat după comunism primul oraș din Europa occidentală pe care l-am văzut evident că a fost Viena și acest oraș m-a cucerit imediat, fiindcă Viena asta, unde urmele imperiului se mențin foarte bine prin clădirile acelea uriașe, prin palatele care pur și simplu te strivesc prin măreția lor, mie, care eram deja la o vârstă înaintată, fusesem crescută de bunici și aveam în mine spiritul acesta, mi-a plăcut. Eu sunt o monarhistă înfocată, mie mi-ar plăcea grozav ca România să fie monarhie, sunt convinsă că monarhia ar fi schimbat multe în această țară, dar nu se mai poate, evident. Așadar, Viena ar fi primul oraș.

Iar al doilea care m-a impresionat foarte tare nu a fost în niciun caz Berlinul. Acest oraș nu-mi place absolut deloc, deși acolo am avut succesele cele mai mari ca poetă, dar orașul în sine și lumea pe care am văzut-o, comportamentul pe stradă, felul de a se îmbrăca nu mi-au plăcut. Al doilea oraș rămâne Buenos Airesul, unde, când am ieșit pentru prima dată pe stradă, dintr-o dată am văzut Bucureștiul copilăriei mele. Este extraordinar ce asemănare poate să fie! M-au impresionat blocurile acela mari, cu 80 de etaje, nu am mai văzut niciodată așa ceva. Am locuit într-un hotel foarte mare, Hotel Americano.

Mi-au plăcut oamenii de pe stradă, felul în care se îmbracă, îndrăgostiții. Toți îndrăgostiții mergeau pe stradă ca în tinerețea și adolescența mea: fata ținea băiatul de după mijloc și băiatul o ținea pe ea de după umeri. Așa erau toate perechile de îndrăgostiți! (n.ed.: autoarea este vizibil emoționată când povestește).  Ăștia mai în vârstă, familiștii, mergeau cu toții ținându-se de mână. Am remarcat și mi-au rămas în minte aceste lucruri fiindcă erau exact ca în copilăria mea. Apoi, la colțuri de stradă, domnii eleganți, cu costum, cravată, pălărie de tip gambetă sau din paie de orez, fumau trabucuri și citeau ziarul stând pe scaune înalte de lemn și jos, la picioarele lor, era câte un copilaș mai negricios care le lustruia pantofii de lac. Exact ca în copilăria mea! Mi-am zis: „Dumnezeule, unde am ajuns?” Buenos Airesul este uriaș, este imens. Am fost și la New York dar nu mi s-a părut atât de mare ca Buenos Airesul. Ai senzația că fiecare cartier că este alt oraș sau altă țară, nu seamănă deloc între ele, este o varietate de stiluri, este de-a dreptul uluitor!

SB: Ați vorbit despre vremurile copilăriei dumneavoastră. Ce critică ați aduce modernității? Lumea este foarte grăbită, oamenii nu mai așeaptă, nu mai zâmbesc, nu mai stau de vorbă. Dar despre autorii tineri ce părere aveți?

N.I.: Eu aparțin unei generații foarte vechi care gândea și trăia altfel, care avea alte așteptări și alte idealuri, însă îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a înzestrat cu un spirit foarte tânăr și multă vreme am încercat să țin pasul cu ultima generație. Chiar și acum pot să mă entuziasmez de poezia tinerilor. Câteodată însă sunt îngrijorată că ei au început să se cantoneze într-o anumită retorică poetică și acest minimalism pe care îl practică a început să se lungească prea tare și au început să cânte în cor. Acesta este un pericol foarte mare, fiindcă ei devin mimetici și se contaminează unii de la alții. În același timp însă, au început să se nască voci noi care anunță altceva și acest lucru este extraordinar.

De exemplu, am ascultat-o azi (n.ed.: este vorba despre lecturile ce aveau loc, în timpul FILT, la Casa Poeziei) pe Adela Greceanu, care nu mai e chiar printre cei mai tineri, și cred că noua ei carte o să fie un succes extraordinar (n.ed.: noua carte a Adelei Greceanu se numește „Și cuvintele sînt o provincie” și va apărea curând la Editura Cartea Românească). Iar Mirunei Vlada i-a apărut o carte de poezie pe care a scris-o la Sarajevo și este nemaipomenită. Acest contact cu lumea, deschiderea granițelor, faptul că tinerii pleacă în străinătate și vin în contact cu o altă mentalitate, cu o altă paradigmă în domeniul scrisului, al literaturii și al culturii în general, cu un alt comportament, o altă gândire, o altă vizune, toate mi se par extraordinare, ne duc foarte departe și ne integrăm și noi, vertiginos, în Europa.

Însă, pe de altă parte, sunt foarte speriată de ritmul uluitor cu care evolueză și se dezvoltă tehnologia care, cred, simt mai mult, aproape instinctiv, merge prea departe și astfel se îndepărtează îngrozitor de tare de natură. Acesta este un pericol teribil pentru că natura este o forță supremă și nu o să ne lase să-i dăm peste nas, dovedindu-i că rațiunea umană este mai puternică decât ea. Eu am senzația, pe zi ce trece mai mult, că natura se răzbună.

SB: Credeți că viitorul sună rău?

Nora-Iuga-in-tinerete-Aici-Nora-Iuga-documentarN.I.: Viitorul a început să sune sumbru. Nu-mi place să vorbesc despre asta pentru că, în general, bătrânii au tendința, de când lumea, să spună că viitorul este mai rău și că anunță lucruri mult mai rele decât trecutul care a fost prezentul lor. Nu vreau să cad în acest păcat. Sunt absolut convinsă că viitorul aduce și lucruri extraordinare. Iată, speranța de viață la naștere a crescut enorm și nu numai în Germania oamenii au început să treacă de 80 de ani și ajung foarte mulți și la 100, ci văd și în România treaba asta, deși se tot anunță că la noi a scăzut. Dar eu văd vecinele mele, femei din blocul meu, unele analfabete sau venite de la țară, care trăiesc și ele 90 de ani cu toate condițiile noastre proaste de trai.

Asta una la mână, iar pe urmă: câte nu se pot rezolva cu tehnologia? Gândește-te cum se murea acum 20 de ani de cancer și cât de mult se vindecă acum această boală, nu credeam că e posibil așa ceva. Eu am o grămadă de prieteni care s-au operat acum zece ani și încă o duc bine în continuare. Singurul lucru pe care îl urăsc, n-am să-l iubesc niciodată și cred că ne face realmente rău și intră cu bocancii în intimitatea noastră, este internetul. Facebook-ul, cel puțin, mă oripilează total. Cum să-ți faci pe Facebook 1000 de prieteni?

IMG_6410

SB: Aceia nu-s prieteni. Sunt niște măști.

N.I.: Da, dar la ce-ți trebuie, când creierul tău și inima ta sunt prietenii tăi cei mai buni? Singurătatea este creatoare, la fel și suferința. De ce trebuie să discutăm tot timpul, cum discut eu acum cu tine? Ia imaginează-ți cum ar fi ca această discuție să fie interminabilă? Tot timpul oamenii sunt în discuții pe Facebook cu acești 1000 de prieteni.

SB: Ați spus că singurătatea și suferința sunt creatoare. Dar se poate naște literatură bună dintr-o bucurie imensă, dintr-o fericire fără margini?

N.I.: Fără îndoială, dar se naște mai mult când ai pierdut-o. Atunci realizezi ce fericire mare a fost, când o ai ți se pare normală.

SB: Da, dar poate literatura, poezia mai ales, să salveze ceva?

N.I.: Sunt convinsă că da. Mai ales pe noi, popoarele mai puțin evoluate sau care au trecut prin epoci de mare suferință, de mari frustrări, poezia ne-ar putea salva foarte mult și este mult mai substanțială în sentimente și în idei. De exemplu, monstrul acesta de Rusie, în care vecuri întregi oamenii au trăit rău, fiindcă și sub țarism oamenii au dus-o mizerabil și au trăit în niște condiții groaznice, a dat cea mai mare literatură a lumii. Nu are egal în proză! Și noi avem un potențial foarte mare. Occidentul e mult mai superficial decât noi în domeniul științelor care țin de sensibilitate, de suflet. Însă e foarte important să avem schimburi. Occidentalii pun mult mai mult accent pe formă, fac multe experimente, sunt inovativi, iar aceste lucruri duc lumea înainte. Dar noi avem ceea ce se depune la fundul ceștii de cafea, drojdia și zgura, și acolo este sentimentul și viața.

SB: Sunteți o fină estetă, o bună observatoare a lumii. Dacă ați scrie o istorie imaginară, o istorie ludică a lumii, ce ați pune în ea? Nu mă refer la istoria mare, cinoname la o istorie personală.

N.I.: Nu-mi plac lucrurile mari, fundamentale. Mie nu-mi place să iau viața în serios prea tare. Chiar dacă mă doare, nu-mi place să arăt, îmi place să mă cosmetizez, îmi plac costumele, îmi place scena, îmi place la nebunie masca. Eu când eram studentă mă deghizam, îmi puneam costume și cămăși de la tata, îmi făceam mustăți și plecam seara în oraș. Eram foarte fericită dacă în tramvai întâlneam niște vecini, niște cunoștințe care nu mă recunoșteau în travesti.

Mi-ai pus o întrebare bună. Am apetența ludicului și a autoironiei în mod special. Îmi place să îmi bat joc chiar și de suferințele mele. Îmi e foarte rușine să mă vait, mi se pare umilitor să fac asta. Succesul cel mai mare e atunci când îi fac pe oameni să râdă.

SB: Cum arată o zi normală din viața Norei Iuga?

N.I.: E foarte goală. De când am îmbătrânit, bineînțeles. Trăiesc total singură și nu am forța necesară să mă ocup cu gospodăria, de fapt nu mi-a plăcut niciodată gospodăria. De gătit gătesc, dar altceva nu mai fac singură.

nora-iuga-si-george-almosninoSB: Aveți vreo rețetă specială? De prăjitură, de exemplu, sau altceva bun?

N.I.: Dacă vă spun o poveste o să muriți de râs. În timpul comunismului, când era sărăcia maximă, eram căsătorită și bărbatul meu nu avea serviciu. Eram îngrozitor de săraci și ne-am trezit într-o zi că nu avem nimic de mâncare în casă. Zic: „Ce Dumnezeu mâncăm noi azi?” Nu aveam nici bani. Într-un sertar am găsit un borcan cu muștar, în frigider era o bucată de uger, într-o pungă niște foi de dafin, iar în alta niște piper. Ne-am zis: „Ce putem noi face din astea?” Am luat ugerul, l-am fiert vreo 3 ore, acela se înmoaie foarte greu, și în timp ce fierbea m-am gândit: „dacă din bulion poți face un sos de bulion, de ce nu poți face și din muștar un sos de muștar?” Și chiar asta am făcut: am pus muștar în ulei și am adăugat foi de dafin și piper și am făcut un sos. Am luat bucățile de uger, le-am amestecat cu sosul și a ieșit o mâncare atât de rafinată că nici nu pot să-ți spun! N-am s-o uit în viața mea, am fost foarte fericiți! Eu știu să mă bucur de toate nimicurile. A fost bine, a fost minunat!

SB: Aseară ați fost la întâlnirea cu David Lodge. V-a plăcut? Ați citit ceva din acest autor?

N.I.: Spre rușinea mea nu, și culmea, nu știu nici engleză foarte bine, însă mi-am ascuțit tare de tot urechile și am cam înțeles ce spunea, iar textul pe care l-a citit mi-a plăcut foarte mult,nora-iuga2-200x300 din același motiv: merge pe umor, pe autoironie și asta fac și eu. Îmi plac foarte mult oamenii care își bat joc de suferințele lor. Iar moderatorul, acel domn, ce nume! Cuțitaru, fost la înălțime, a prezentat excepțional. Mi-a plăcut foarte mult, nu ne-am făcut de râs, a ieșit bine.

Am remarcat ceva foarte interesant: Lodge spunea că orbul este tristețea iar surdul este veselia și e adevărat, așa apare în oglinda literară. Dar mă gândeam ce ciudat e la noi, în limba română: la noi orbul este într-adevăr tristețea, dar chiorul, de pildă, este bucuria. Când spui: „uite la chiorul acela!”, parcă îl iei peste picior, îți vine să râzi!

SB: În final, vă întreb: aveți un gând pe care să-l adresați tinerilor?

N.I.: Să faceți tot posibilul să rămâneți voi înșivă, să nu vă lăsați contaminați de absolut nimic și să încercați tot timpul să fiți altfel decât restul. Trebuie să ai personalitatea ta, să te ferești ca de foc să imiți pe cineva. Originalitatea este marca cea mai pregnantă a marelui artist!

(foto: 1, 2, 3, 4)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 225