Scriitorul Cezar Paul-Bădescu a fost o prezență discretă și caldă, la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri. Le-a citit liceenilor, a stat de vorbă cu Mircea Cărtărescu, pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri”, și cu mine, la Casa FILIT, preț de o oră bună, despre literatură, ecranizări, ironie și Luminițe (vreo 50, așa).
Ați avut ceva de lucru, anul acesta, ca moderator și scriitor invitat la FILIT. Cum a fost la licee?
Am început cu o prezentare la casa FILIT, iar joi (a doua zi) am fost la Liceul Vasile Alecsandri. Să spun drept, între prezentarea de la casa FILIT, în fața unui public matur, și prezentarea în fața liceenilor, mi-a plăcut mult mai mult cea de la liceu. Am văzut entuziasmul unor puști foarte frumoși și pasionați, care mi-a redat speranța. Când e vorba de liceeni, presa din România transmite informații de tipul ”viitorul sună rău”, adică în preajma sau chiar în ziua examenelor de bacalaureat, vezi colecții de perle, statistici oribile, materiale cu liceeni care nu au habar de nimic, și trăiești cu impresia că asta e realitatea generală. O întâlnire cum a fost cea la de liceul Alecsandri redă un pic de speranță…
SB: … că liceenii chiar citesc. Cu ce veniseră? Cu ”Tinerețile…” (n.ed. Tinerețile lui Daniel Abagiu)?
C.P.B: Da, m-au citit, m-au întrebat și din ”Tinerețile…” și din ”Luminița…”. Era o fată care doar din Luminița îmi punea întrebări.
SB: asta e foarte tare! Ai fost la toate serile? (n.ed. Serile FILIT) Zi-mi care e preferata, deși nu e prea fair să te întreb, dat fiind că una dintre seri a fost moderată de tine. Reformulez, dintre serile la care ai fost fără să moderezi, care e preferata?
C.P.B. Fiecare seară a avut specificul ei, au fost foarte diferite. Pe de o parte, seara Arriaga a fost foarte entertaining, a spus bancuri, a fost amuzant. Pe de altă parte, seara Herta Muller a fost profundă, scriitoarea a vorbit inclusiv despre problemele sale nervoase, expunându-se cu detalii profunde despre ea însăși. La întâlnirea cu David Lodge, m-a impresionat teribil faptul că am văzut un om dispus să vorbească și chiar să glumească pe seama propriului handicap – vorbim de surzenia scriitorului.
SB: Bine, englezii se pricep la autoironie ca nimeni altcineva.
C.P.B. Exact. Lodge a scris o carte despre surzenie, dar literatura e alt mediu de manifestare, mai puțin expus. Când omul vine în fața ta și povestește și glumește, nu poate decât să te impresioneze faptul că și-a depășit propria limitare și face mișto de o astfel de situație. Cu alte cuvinte, fiecare seară a avut alt gust și mi-a plăcut în felul ei, cât despre seara în care am moderat eu discuția cu Mircea (n.ed. Cărtărescu), a fost o seară specială…
SB: Vă știți de câți ani? Mulți…
C.P.B. Da, de la începutul anilor ’90 și suntem prieteni de atunci. El ținea Cenaclul Litere (la Facultatea de Litere). Noi, un grup de prieteni din care făceau parte Răzvan Rădulescu, Svetlana Cârstean, T. O. Bobe, Sorin Gherghuț, aveam un cenaclu paralel, pe care l-am ținut o vreme. Se numea Cenaclul Central. Scriam pe teme date, ne propuneam câte o temă, pentru data următoare, și scriam pe teme din ce în ce mai complicate.
SB: Mai aveți textele astea?
Cezar Paul-Bădescu
C.P.B. Nu, nu cred. Eu nu le mai am, dar țin minte, de exemplu teme aiuristice, de genul ”descrie pe două pagini, dunga de la pantaloni”, ceea ce nu era chiar simplu (n.ed. mă pufnește râsul și îmi zic că trebuie să fac și eu exercițiul acesta acasă). Erau exerciții de stil care ne-au ajutat, erau un fel de creative writing. Am făcut asta cât am făcut, între timp pornise și cenaclul organizat de Mircea și ne-am mutat la el. Ne-am jucat cât ne-am jucat între noi, dar la Mircea era cu totul altceva…
SB: … mergea mai bine cu mentor.
C.P.B. Exact, altfel e când îți comentează altcineva textele. Noi le comentam între noi și, până la urmă, aveau sau nu aveau greutate comentariile. În momentul în care un scriitor de calibrul lui Mircea Cărtărescu face acest lucru, lucrurile stau complet diferit. Asta ne-a atras acolo, apoi am descoperit omul extraordinar, de care ne-am apropiat.
SB: L-am simțit și noi aseară (n.ed. sâmbătă 4 octombrie, Seara FILIT 4) și chiar comentam la un moment dat, după eveniment, că într-un fel pentru Mircea Cărtărescu a fost bine și a fost rău că v-au ales moderator, pentru întâlnirea aceasta. Pe de o parte, s-a relaxat destul de mult în prezența dumneavoastră, pe de alta, l-ați tras de limbă să spună lucruri pe care nu simțea așa o mare nevoie să le spună în aceste circumstanțe. A cam dat din casă, partea cu visele, părțile lui intime, nu știu cât le-ar fi expus altfel…
C.P.B.: A fost destul de greu și din punctul meu de vedere, pentru că trebuia să mă controlez într-o măsură. Nu poți discuta în fața publicului lucruri intime, lucruri pe care noi le știm unii despre ceilalți. Trebuia să fiu atent cât de mult pot să sap…
SB: … și cât de intim se poate să fii în public.
C.P.B.: Pe de altă parte, a fost o discuție care m-a răvășit și pe mine, moderatorul. M-am implicat, iar problemele pe care le ridicam erau probleme care mă frământă pe mine însumi. Conversația asta m-a urmărit, i-am simțit efectul și după ce am plecat de la teatru.
SB: Mircea Cărtărescu a fost mulțumit, s-a simțit bine? Nu v-ați trezit după cu o dojană de genul ”măi Cezar, dă-o încolo de treabă, m-ai cam tras de limbă” (n.ed. pentru că și eu am o sămânță de scandal în vene)
C.P.B.: Nu, nu mi-a zis, dar și-a dat și el seama că nu a fost o discuție lejeră. L-am supus unui dialog destul de chinuitor. (zâmbește stângaci)
SB: Fără legătură cu serile FILIT, mă roade chestia asta și trebuie să întreb, pentru că abia așteptam anunțul CNC. Ce se întâmplă cu Luminița (ecranizarea)?
C.P.B.: Se va face filmul, dar sunt probleme. CNC a anunțat o listă de filme câștigătoare și filmul nostru era pe primul loc…
SB: … pe baza unui punctaj, a unui set de criterii, bănuiesc.
C.P.B.: Da, au punctat mai multe chestii, scenariul (n.ed. scris de Cezar Paul-Bădescu și Călin Peter Netzer), casa de producție șamd. Luminița a obținut cel mai bun punctaj, dar i-au dat foarte puțini bani, mult mai puțini decât cerusem și decât prevedea legea, care îți împune o limită pentru cât poți cere. Ai voie să soliciți maximum 50% din bugetul de care ai nevoie pentru film. Am primit jumătate din suma de 3 milioane de lei, cerută de Călin, pentru producție.
SB: Motivul invocat fiind…
C.P.B.: Motivul invocat fiind ”dăm mai puțin, să dăm mai multora”, cam ca pe vremea lui Ceaușescu, la cozi: ”dați câte una, să ajungă la toată lumea”. De asta, Călin a spus că aceasta e o abordare comunistă, prin care CNC dă mărunțiș mai multora, dar nu reușește nimeni să își facă treaba ca lumea. Cu banii ăștia nu putem face filmul pe care l-am gândit. Oricum, trebuie să se zbată să facă rost de bani în plus, dar acum efortul e și mai mare. Prin urmare se depune contestație la Ministerul Culturii, nu la CNC, și cred că i se da va câștig de cauză. Modul ăsta de gândire comunist are ca rezultat apariția pe piață a unor producții proaste, finanțate de CNC. E și acum pe ecrane un film care mi se pare o tâmpenie, ”Brâncuși… din eternitate”, cu trimiteri către daci, Claudiu Bleonț e un fel de Zamolxe din munți, care nu știu ce face, o producție de un kitsch gros, cu bani CNC. Dacă vrem să primească toți bani, la asta se ajunge.
SB: Păi, cum se finanțează filmul românesc? Să zicem că primiți de la CNC 50% din bugetul, maximum de buget posibil prin lege. Restul?
C.P.B.: Pentru restul, se apelează la parteneriate, la tot felul de structuri din străinătate, televiziuni, instituții. Poți găsi și sponsorizări, dar pentru asta trebuie trebuie să mergi cu ”sărumâna”, pentru că nu există o lege a mecenatului, prin care cei care sponsorizează cultura să se bucure de niște scutiri de impozite, de exemplu. În România, chiar dacă faci un film de 3 lei, nu ai voie să primești mai mult de 50% din buget, de la CNC, iar regizorul e obligat să meargă cu mâna întinsă la tot soiul de instituții private.
SB: Mda, complicat. Și în relația cu statul, și în relația cu instituțiile private.
C.P.B.: Sperăm că se va rezolva, dar deja suntem în întârziere, doar contestația ne mănâncă vreo două luni
SB: Știu că e prematur să întreb, dar sunt moartă de curiozitate să aflu. V-ați gândit, măcar în principiu, la actorii pe care ați vrea să îi folosiți pentru ecranizarea Luminiței?
C.P.B.: Având nevoie de actori tineri (personajele au 20 de ani), Călin s-a dus la Gala Hop (n.ed. Gala Tânărului Actor), în vara asta, a pus ochii pe …
SB: … vreo 20 de Luminițe?
C.P.B.: … de fapt, are o listă cu vreo 50 de Luminițe, organizează casting-uri. Weekend-ul trecut (n.ed. cel de dinainte de FILIT), am fost la două zile de casting, la care oamenii veniseră cu replicile învățate. Erau cupluri (băiat-fată), actori tineri și foarte buni, toți trecuseră pe la HOP, venise inclusiv câștigătoarea premiului HOP, pentru interpretare. A fost foarte interesant să văd cum actori diferiți dau interpretări diferite, dar care puteau fi valabile, puteau fi utilizate în egală măsură. Bineînțeles, regizorul va alege la un moment dat o versiune de interpretare.
SB: Asta voiam să întreb. E romanul dumneavoastră, ecranizarea dumneavoastră, dar, în mod logic, regizorul e cel care își alege actorii. Nu simțiți un pic nevoia să vă băgați în partea de alegere? E Luminița dumneavoastră, sunt personajele dumneavoastră.
C.P.B.: Termenul englezesc pentru regizor e ”director”, iar eu accept chestia asta. El e directorul, el e șeful când e vorba de film. Scenariul l-am scris împreună cu el și el hotăra ce scenă vrea din carte, ba mai mult am băgat scene noi (care nu-s în carte), în funcție de indicațiile regizorului. Am pornit de la premisa că e opera lui și îl ajut. E muncă de echipă, drept, dar vom vorbi de filmul ”Luminița,…”, de Călin Netzer, nu de Cezar Paul-Bădescu. Regizorul are puteri absolute. Poate chiar să ciopârțească scene, în momentul în care face film.
SB: Apropo, am văzut niște ecranizări care erau niște dureri de dinți, reinterpretau grosolan cărțile de la care porneau. De exemplu, dacă nu ați văzut încă ecranizarea uber hollywoodiană a romanului ”Bâlciul deșertăciunilor” (W.P. Thackeray), vă puteți lipsi. Bine, asta ridică problema acurateței. Cât are dreptul ecranizarea să se joace cu romanul?
C.P.B.: Ecranizarea este altceva, nu trebuie gândită în raport cu romanul, ci independent. Așa zicea și Hondrari (n.ed după cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari se produce o ecranizare, regizată de Tudor Giurgiu), mai devreme, filmul este alt produs, e altceva. Nu trebuie să te raportezi la carte. Am rescris povestea din carte, am scos foarte mult. Mi-a spus Călin ”vreau scena asta, asta și asta”. Sunt câteva, numeri pe degetele de la două mâini scenele din carte. Pe de altă parte, sunt multe elemente și scene noi.
SB: Stați puțin, nu poți să nu te raportezi DELOC la carte și există personaje pe care le poți transforma fundamental.
C.P.B.: Trebuie să faci abstracție de roman. Citeam undeva că rareori un roman bun a dat o ecranizare pe măsură. De obicei, marile filme s-au făcut după romane mai puțin bune. Nu știu sigur în ce măsură acest lucru e adevărat.
SB: Că veni vorba, aveți o ecranizare preferată? Una care să vă fi dat pe spate?
C.P.B.: De fiecare dată am ceva de cârcotit, când e vorba de o ecranizare. Una dintre cărțile mele preferate, ”Lumea văzută de Garp” (John Irving), are ecranizare cu actorul Robin Williams și nu a fost ce trebuie. Robin e foarte fain în rolul lui Garp, dar s-au pierdut foarte multe lucruri în trecerea de la carte la film.
Va urma
Comments are closed.