Începusem să dialoghez (crezând că merge, că ajungem undeva, după cum ne-o zicea Descartes – the reading of all good books is like a conversation with the finest men of past centuries -) și a întârziat să-mi răspundă. Eu vorbeam și vorbeam și vorbeam … după cum mi-e obiceiul, el abia dacă avea timp să se nască, să crească, să se împotrivească, să fugă, să se îndrăgostescă, să cadă, să se ridice, să se îndepărteze, să devină, să-și mai permită o dată să iubească, să moară, să învie, să dăinuie. Acum e pe buzele tuturor: Moliere în sus, Moliere în jos. Dacă zic că n-a fost cine știe ce de el, îmi săriți imediat în cap. Și pe bună dreptate. Totul a început acum două zile, mă împrietenisem cu Bulgakov, că după „Maestrul și Margareta” nu i-am mai dat pace și am început să-l caut la toate colțurile, prin 1932 încheiase un contract cu o editură moscovită drept care urma să-i scrie biografia acestui „inimitabil”. În 1933 se trezește că a scris un întreg roman. (The Guardian: „prin caracterul ei ludic și hibrid, această carte anticipează o formă a docuficțiunii în care imaginația și biografia fuzionează perfect”). Ca atare, aș putea scrie „ de vorbă cu Moliere prin Bulgakov”, și m-ați înțelege imediat. Ilicit, l-am zărit în parcul din Auteuil. Era toamnă. Se rezema de un baston „gârbovit, zguduit de convulsii nervoase” și tușea. Avea companie. Nu mi-am permis să înaintez, să încep să-i pun întrebări despre foștii viitori sinucigași care și-au amânat sinuciderea, nici despre Avarul, prima piesă cu care-l începusem. Nici dacă-i mulțumit de ce a devenit micuțul Jean-Baptiste Poquelin. Și nici de ce nu a rămas cu Madeleine. Am înțeles că tinerețea apusă a Armandei îl fascinase. L-aș fi certat. L-aș fi certat că și-a permis să-și dea duhul după un ultim spectacol și n-a avut timp să-mi răspundă la întrebări. L-aș fi certat că n-am apucat să-l cunosc decât din scrierile altora. Apoi m-ar fi cuprins o tristețe amară. I-aș fi pupat cu multă durere obrazul zbârcit și aș fi ascultat cuminte amintirile din viața altcuiva. „Câteodată, când râzi, te gândeşti că teatrul său a fost mai mult decât o mască a râsului pe care el a iubit-o” (Irina Eliade, în emisiunea Clasicii dramaturgiei universale, Radio România Cultural, 18 ianuarie 1998). Odată cu ultima filă nu mai puteam râde. Îmi venea să-mi prind fața în palme și să-l jelesc ca pe un prieten drag. Și era iarnă… Reverență, maestre!