După Nichita Stănescu, „oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite/cu aripi crescute înlăuntru” (Lauda omului). Nimeni nu s-ar fi lăudat vreodată că a atins perfecțiunea. Când eram mică voiam să fiu un vultur. Nu țin minte dacă totul a pornit de la mine. Poate altcineva voia să fie vultur, mi-a surâs ideea și-am început să vreau și eu. Sau poate mă visasem vultur. Și parcă era toamnă și frunzele jucau leapșa … și eu îmi frângeam aripile-n mocirlă. Dar cine a mai văzut asemenea vulturi? Poate că de fapt eram cea mai mică și neînsemnată pasăre care se dădea drept vultur… Nemulțumită de propria condiție nu a știut niciodată cum să fie, nici să-și permită, speriată de ce ar putea descoperi, după cum își repeta „nu mi-e frică de nimic în afară de mine”… dar „de mine” nu existase decât sub forma de „ce pretind că sunt”…Până într-o zi când nu mai era pasăre. S-a trezit om, undeva, la marginea unei ore impare. De atunci încearcă să se regăsească. Deși aripile îi bat în gând, ca să le elibereze își va îndrăgi gândurile, nu se va mai teme. Gândurile nu fac rău. Gândurile îi aparțin; le poate modela după bunul plac. Gata cu limitările. Din când în când aude șoptit: e timpul, ia-ți zborul…
