Doubt (2008) / Îndoiala este o producție MIRAMAX ce are la bază piesa de teatru Doubt, A Parable (Îndoiala, o parabolă) pentru care dramaturgului american John Patrick Shanley a primit Premiul Pulitzer în anul 2005. Shanley investighează aici cotloanele cele mai întunecate ale minții omenești, acolo unde stau la pândă intoleranța, îndoiala și bârfa, ascunse uneori chiar sub faldurile justificatoare ale celor mai înalte virtuți creștine.
Calitatea excepțională a scriiturii și rafinamentul psihologic cu care sunt construite personajele i-au adus lui John Patrick Shanley și două nominalizări de marcă în 2009 – atât la Oscar, cât și la Globurile de Aur – pentru cel mai bun scenariu. Filmul, pentru care Shanley semnează și regia, ne duce în lumea propriei sale copilării, în controversatul cartier newyorkez Bronx al anilor ’60, în care strictețea educației romano-catolice era din ce în ce mai tulburată de afirmarea drepturilor populației de culoare, de libertatea de gândire și de invazia dezvoltării tehnologice. Autorul însuși mărturisește că tot ceea ce face unul dintre elevii şcolii St. Nicholas, năbădăiosul Jimmy Hurley (interpretat de actorul-adolescent Lloyd Clay Brown), sunt năzdrăvăniile lui de pe vremea când era un băiat capabil să-și producă singur o hemoragie nazală sau să-și de-a foc la un picior, numai ca să scape de școală o jumătate de zi.
Dar parfumul autobiografic se oprește aici, pentru că Doubt nu este un film despre inocența sau trăznăile copilăriei, ci despre războaiele interne ale adulților, despre exercițiile de putere și lupta pentru autoritate între două caractere diametral opuse, chiar dacă ambele sunt înrolate în aceeași mare oaste a bisericii catolice și par a fi mânate, deopotrivă, de cele mai bune intenții. Aici intră în scenă doi actori de cea mai înaltă talie – Meryl Streep, în rolul drasticei Sister Aloysius și Philip Seymour Hoffman, întrupându-l pe carismaticul și mult mai liberalul Father Flynn. Confruntarea lor e aproape arhetipală, reprezentând ciocnirea veșnică între vechi și nou, conflictul dintre conservatorism și inovație, dintre respectarea canoanelor și nevoia libertății, chiar dintre rațiune și simțire.
Meryl Streep e în elementul ei, dând viață unui personaj puternic și autoritar, aparent negativ prin rigiditatea și cerebralitatea rece pe care le emană. Măiestria și uriașa experiență actoricească a lui Meryl Streep își spun însă cuvântul, pentru că Sister Aloysius nu e nici pe departe un caracter unilateral – doar rău, cinic și de neînduplecat. Vedem o ființă vie, complexă, care muncește cât nimeni alta, care-și ocrotește discret surorile-călugărițe aflate la vârsta senectuții și-și asumă rolul de zbir neiubit de nimeni, din convingerea că intransigența ei contribuie la bunul mers al școlii pe care o păstorește. E la fel de-adevărat că Sister Aloysius se vrea a fi autoritatea absolută, unică, în comunitatea pe care o conduce, că are mania puterii și a controlului celorlalți și că – atât ierahic, cât și personal – prezența preotului o incomodează, știrbindu-i din supremație. De aceea, dă viguros apă la moară îndoielii născute ca din abur, despre un posibil comportament nepotrivit al lui Father Flynn față de unul dintre băieți, unicul elev de culoare.
Senzațional este că, pe întreaga durată a filmului, noi, spectatorii, nu reușim să fim siguri dacă războiul psihologic și campania de denigrare pe care dragonul întrupat de Meryl Streep le pornește, s-au născut cu adevărat dintr-un simț superior al justiției, din dorința de a îndepărta răul sau dacă, nu cumva, au izvorât din antipatie și din cel mai meschin interes personal, învelite doar în aparența moralității și a grijei pentru copii.
Philip Seymour Hoffman este Father Flynn… și este minunat! Și nu spun asta doar pentru că neașteptata și prea grabnica lui plecare a tulburat de curând lumea filmului și a teatrului, care-i resimte dispariția ca pe o pierdere nedreaptă și de neînlocuit, ci pentru că în Doubt, Philip Seymour Hoffman reușește să strălucească într-o partitură dificilă, ingrată chiar, construind un personaj pe muchie de cuțit. Poate că Father Flynn nu are complexitatea lui Capote (pentru care Philip Seymour Hoffman a fost recompensat cu Oscar în 2006) și nici grandoarea liderului din The Master (2012), dar are ceva extrem de prețios – umanitatea. Father Flynn, care prinde viață prin talentul uluitor al lui Hoffman, întrupează imaginea ideală a ceea ce, în conștiința colectivă, ar trebui să fie preotul – un om cu o profundă spiritualitate, cald, apropiat de oameni și de problemele lor de fiecare zi, o autoritate morală autentică, dobândită prin tărie de caracter și înțelepciune.
În aceeași măsură, preotul lui Philip Seymour Hoffman e altfel și are câteva păcate capitale, cu care o scoate din minți pe Sister Aloysius: ușurătatea cu care renunță să scrie cu regulamentarul stilou și acceptă ignobilul, dar inovatorul pix; pasiunea ne-ecumenică pentru dulciuri, care-l determină să-și pună trei cuburi de zahăr în ceai; libertinismul de a asculta cu plăcere cântece laice de Crăciun, ca melodioara copilărească Frosty, the Snowman. Și, colac peste pupăza, Father Flynn are și unghii lungi! Curate, îngrijite, date drept exemplu de igienă copiilor, dar lungi… Chiar și în libertatea de gândire a secolului XXI (atâta câtă o fi), unghiile lungi la mâinile unui bărbat sunt catalogate drept ceva ciudat, darămite în 1964, într-un mediu catolic strict, la un preot!
Sunt unghiile lungi un detaliu suficient pentru a ne îndoi de ținuta lui morală? O mică excentricitate ne poate face să credem că atenția cu care îl protejează pe micuțul de culoare, marginalizat de colegi și maltratat de tată, este de fapt… altceva, ceva imoral, ilegal, abominabil? Cine este fără păcat și aruncă primul piatra? Și despre ce păcat e vorba, de fapt, pentru că nimeni nu-l pronunță niciodată?! Este Father Flynn vinovat de acel păcat sau are pe conștiință altceva, ceva îndepărtat din trecut, care-l face să ezite în fața tirului neclintitei Sister Aloysius? Există măcar vreun păcat sau totul este doar o plăsmuire a minții suspicioase a călugăriței acrite de viață, învățată de experiență să catalogheze drept dubioasă orice manifestare de afecțiune și grijă? Este plecarea preotului o cedare și o dovadă a vinovăției sale (protejată de alianța masculină a mai-marilor bisericii) sau, dimpotrivă, o modalitate nobilă, izvorâtă din înțelepciune și credință, de a-și accepta propriul destin și de a evita un conflict sub demnitatea sa?
Întreaga construcție a filmului, dialogurile, personajele, atmosfera, finalul – totul în acest film își onorează titlul: îndoiala! Îndoiala este omniprezentă, infiltrându-se ușor-ușor și în mintea spectatorului, care pendulează între a fi necondiționat de partea părintelui Flynn și a-i da dreptate radicalei Aloysius, între a avea încredere în integritate și a-și imagina inimaginabilul, între certitudine și dubiu. Acest fir subțire și ezitant este magistral susținut de-a lungul întregului film, iar pentru asta se spune că John Patrick Shanley a apelat la o tactică regizorală mai puțin obișnuită. În timpul filmărilor, regizorul-scenarist nu a spus niciunui alt actor adevărul – singurul care știa dacă Father Flynn este sau nu vinovat era Philip Seymour Hoffman. Acest tertip psihologic s-a dovedit a fi extrem de eficient, pentru că, în acest fel, îndoiala a fost 100% autentică pentru toți actorii din celelalte roluri, căpătând forța de a sparge ecranul și de a ajunge, cu aceeași forță, până la noi.
Sunt oameni care vor căuta umanitatea din tine, soră, și îți vor spune că lumina din inima ta este o slăbiciune. Nu-i crede! Este o veche tactică a oamenilor cruzi de a ucide bunătatea în numele virtuții, îi spune preotul tinerei și naivei Sister James, jucată impecabil de Amy Adams, o adevărată revelație a filmului. Sister James este scânteia inconștientă care aprinde focul de paie al acestei povești, dar gingășia sufletească și regretele profunde pe care le citim în ochii ei limpezi ne face să o iubim și să nu-i purtăm pică. De altfel, ea își primește lecția chiar prin una dintre predicile părintelui Flynn, în care vorbește, pentru toate urechile care au de auzit, despre bârfă și efectele ei devastatoare. Femeii, care se întreba în confesional de ce ar fi bârfa un păcat chiar așa de mare, preotul bătrân, despre care povestește Father Flynn, îi spune: Vreau să mergi acasă, să iei o pernă pe acoperis, să o tai cu un cuțit și să te-ntorci aici la mine! Femeia a plecat acasă, a luat o perna de pe pat, un cuțit din sertar, a urcat pe scara de incendiu pe acoperiș și a înjunghiat perna. Apoi s-a întors la bătrânul preot, așa cum i s-a spus. Ai spindecat perna cu un cuțit?, o întrebă el. Da, părinte, răspunse femeia. Și care au fost rezultatele?, întrebă preotul. Pene, pene peste tot, Părinte, răspunse ea. Acum vreau să te întorci și să aduni până la ultima pană care a zburat dusă de vânt, îi ceru preotul. Asta nu se poate. Nu știu unde au plecat. Vântul le-a luat pe toate, spuse ea. Ei bine, asta este bârfa!
Un om nu poate zdrobi un cuvânt, dar un cuvânt poate zdrobi un om, spune un vechi proverb, iar Doubt este o demonstrație grăitoare a acestei înțelepciuni amare, dar și a afirmației biblice La început a fost Cuvântul, mereu confirmată prin milioane de întâmplări minunate sau tragice, mărețe sau mărunte, magice sau perfect banale, în care totul a pornit de la o vorbă… La fel de convingător, filmul ne vorbește despre intoleranță și graba de a-i judeca pe alții, despre cât de ușor uităm că certitudinile noastre sunt emoții, nu fapte și despre cât de bogat pavat e drumul spre iad cu intențiile noastre bune.
Pe lângă cele trei fețe bisericești – Father Flynn, Sister Aloysius și umbra luminoasă a acesteia, Sister James – mai avem în Doubt un personaj de excepție (laic, de această dată), Mrs. Miller, mama băiatului de culoare, devenit, fără voia sa, mărul discordiei și pretextul întregului conflict al filmului. Gurile rele de la Hollywood spun că însăși celebra realizatoare de televiziune Oprah Winfrey și-a dorit acest rol și a insistat pentru a obține măcar o lectură pentru partitura doamnei Miller. Acest lucru nu s-a întâmplat, însă, pentru că Shanley era decis să meargă pe mâna unei actrițe cu experiență și profunzime dramatică, Viola Davis, iar alegerea lui s-a dovedit a fi excelentă, apariția ei în film fiind de-a dreptul tulburătoare. În ciuda faptului că Viola Davis nu apare decât o singură dată, prestația ei artistică a fost atât de convingătoare și de marcantă, încât a zguduit publicul și critica de film. Pentru dialogul ei cu Meryl Streep, Viola Davis a fost nominalizată atât la Oscar, cât și la Globurile de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar, concurându-și propria colegă de platou, pe Amy Adams (care, în plus, a fost nominalizată și la premiile BAFTA, ca și Philip Seymour Hoffman și Meryl Streep).
Viola Davis reușește, într-o singură scenă, să creeze un personaj emblematic, pe care-l receptezi ca pe o portavoce a unei întregi categorii sociale. Mrs. Miller spune, prin ea însăși, povestea tuturor negrilor din America anilor ’60, duce povara tuturor femeilor cu soți violenți și a tuturor mamelor care au copii cu probleme. Reacțiile ei sunt departe de orice te-aștepți, te surprind și te emoționează, lăsându-ți sufletul greu. Rămâi fără cuvinte, chiar și fără gânduri, pentru o vreme, așa cum rămâi și la finalul filmului, după ce Meryl Streep își spune, printre lacrimi, ultima replică.
Poate că ar fi demn de remarcat și faptul că Doubt reușește să comunice, prin întreaga lui atmosferă, concepția generală a epocii (și, din păcate, nu numai a acelei epoci) în care copilul nu este un partener, nu este un egal sau o ființă care are dreptul de a avea o opinie, nici chiar în chestiunile care îl implică direct. Copilul nu este nici măcar întrebat despre ce i s-a întâmplat și dacă i s-a-ntâmplat; copilul este un material de lucru educațional, care trebuie să respecte regulile – și atât; toate deciziile care privesc copilul se iau de către adulți, fără a-l consulta; copilului nu i se acordă, nici măcar teoretic, dreptul la o viață interioară, la intimidate sau confidențialitate. Are doisprezece ani, ce poate fi privat?, se revoltă Sister Aloysius, și din nedumerirea ei iritată înțelegem că mai e nevoie să treacă mulți ani și să se petreacă multe schimbări până când lumea va ajunge să ia în seamă copilul, iar vocea lui să fie auzită.
Doubt este un film rafinat, cu mii de subtilități și nuanțe fine, cu un scenariu profund și prestații actoricești strălucite, care scot la lumină nenumăratele penumbre ale minții omenești. Această relevare are întotdeauna un efect purificator, pentru că este singura cale prin care omul se poate curăța de mâzga pe care neîncrederea o depune pe sufletul lui. Altfel, e pierdut, iar îndoiala devine, într-adevăr, începutul sfârșitului.
–