Din limba celor care nu cuvântă

grammatica
Am crezut că odată cu trecerea timpului voi asista la o lume în care ne împărtășim tot mai mult cuvintele. Speram să beneficiem astfel de un izvor al nesfârșitelor congruențe dintre gândurile frumoase și cuvintele cu care le expunem lumii. Totuși, cu cât concepem mai mult cotidianul drept spațiul privilegiat pentru comunicarea pe cale orală, cu atât ne scriem mai sărăcăcios. Suntem la kilometri distanță de cei de demult, care se aplecau asupra scrisorilor, căci astăzi deformăm din ce în ce mai mult limba dulce, aruncând-o în haloul unui vocabular fără de diacritice.

Trăim în vremea lui decât, care acoperă o dată la câteva cuvinte dezacorduri și alte alăturări împiedicate dintre cuvinte, ajungând în fine să scârțâie din ce în ce mai puțin la urechile noastre. Lumea s-a conformat. Dacă era cândva indignată, acum a sfârșit prin a imita și reutiliza absurdități gramaticale. Dicționarele nu mai sunt autoritatea la care apelăm pentru a susține vreun punct de vedere înmugurit la orele de gramatică de demult, ci începe să susțină tot mai mult majoritatea care și-a creat propria limbă, învingând astfel chiar și pe cel mai umil vorbitor. Dacă ceva este aruncat în utopia limbajului, se prescrie, chiar și greșit, ca normă universală, majoritatea hotărând până la urmă nivelul grotesc pe care îl poate atinge limba română.

Nu cred că evoluția limbii ar depinde de alăturarea stupidă a unor termeni sărăcăcioși, nici de secționarea vocabularului cu neologisme care descriu vacarmul de azi, dacă nu ne putem însuși strictul necesar pentru un discurs coerent și corect. Avem nevoie de o revoluție a limbii, de o integrare asumată a regulilor din lumea literelor, pentru a șterge aspectul tulburător al formulărilor care roiesc zilnic înaintea urechilor sau a privirilor noastre.

Înainte de a gândi integrarea noilor cuvinte ca pe o vânătoare a celor mai nefolositoare moduri de exprimare, să ne amintim de curajul și efervescența cu care mânuiam cândva cuvintele, ca niște retori pricepuți, câștigând astfel inima oricărui iubitor de lectură, împrietenindu-ne prin cuvinte.

Am sentimentul că astăzi nu ne mai vorbim. Am încetat să mă prefac că înțeleg limba moartă în care mi se povestesc lucruri, întrerupând pe interlocutor pentru clarificări, ca și cum nu aș putea să deduc conținutul mesajului atâta vreme cât forma este defectuoasă. Astfel, să îl forțez să aleagă mai iscusit cuvintele, grație pauzelor aparent nepoliticoase pe care le arunc ca pe niște săgeți, în discuție. Observ că tehnica are efect. Oamenii vorbesc mai puțin, dar mai corect. Scriu mai greu și mai rar, dar cu mai multe puncte de suspensie, în defavoarea unor fețe schimonosite ce țineau cândva loc onomatopeelor sau descrierii sentimentelor și reacțiilor.

Să îndrăznim așadar a-l corecta pe celălalt, până când reușim să ne salvăm limba. Pentru a nu reveni la limbajul semnelor, ca într-o lume a surdo-muților, să subliniem greșelile și să dăm exemplul de așa nu al rostirii sau al așternutului în scris al gândurilor.

sursa foto: http://www.mythfolklore.net/medieval_latin/14_hrotsvitha/supp/grammatica.htm

Carla-Francesca Schoppel

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35