Teatrul UNTEATRU organizează în perioada 29 iulie – 4 august un maraton teatral, cu ocazia împlinirii a 4 ani de existenţă. În cadrul acestui maraton este inclus şi spectacolul „CRIMĂ”, al companiei de teatru BÉZNĂ Theatre (Marea Britanie). Acesta va putea fi văzut zilnic, între 29 iulie şi 3 august, de la ora 20:00).
Să nu ne învârtim în jurul cozii, CRIMĂ este unul dintre cele mai incitante debuturi regizorale la care am avut privilegiul să fiu martor. Este o adaptare brutală şi prescurtată a romanului lui Dostoievsky, iar truncherea titlului este motivată. Este o lume a crimei fără consecinţe, transpusă în perioada de început a anilor ’90 în Rusia. Doar crimă după crimă după crimă.
Începe – o scenă goală făcută din plăci de parchet prinse grosolan în cuie şi o folie groasă de plastic în fundal; ca un abator într-o clădire veche (Robin Soutar a făcut o treabă foarte bună) – cu o lectură de 5-10 minute din Milton Friedman (rol jucat cu o convingere măgulitoare de către Oliver Longstaff) despre tarele statelor sociale şi necesitatea pieţei libere. De aici suntem aruncaţi în lumea de coşmar a studentului care este nevoit să-şi amaneteze ceasul, pantofii, tot ce are, pentru a-şi putea plăti ratele la bancă şi chiria. A mamei singure, violată de gangsterii cărora soţul le datora bani, care mai târziu îşi vinde fiica în scopul prostituţiei infantile.
Producţia lui Nico Vaccari (după propriul scenariu non-nonsens) e o adevărată plăcere. Pornind de la tradiţia teatrului sărac din Europa de Est, distribuţia puternică, formată din patru bărbaţi, populează scena purtând costume care nu sunt nici kitchoase, nici convingătoare din punct de vedere psihologic. Este „teatrală” în cel mai bun sens al cuvântului. Cămătăreasa jucată de Theo St.Claire, de exemplu, nu cade niciodată în registrul parodic, dar nici nu devine cu adevărat femeie. Este doar un bărbat cu perucă, jucând carismatic şi inteligent un rol.
La fel se întâmplă şi cu rolurile jucate de Angel Lopez-Silva, fiica mamei singure şi bătrâna mamă a studentului. Dacă există râsete, sunt dintre cele mai întunecate, genul de zgomot pe care îl faci atunci când totul a devenit atât de grav şi de teribil, încât râsul este singurul răspuns rămas. Vaccari nu se teme nici de spaţiu. Scena în care „clientul” violează fetiţa – simbolizată de St.Claire simplu, prin punerea unui prezervativ pe degete, pe care le introduce apoi în gura lui Lopez-Silva – este insuportabil de lungă, mută şi complet statică. Pur şi simplu stă acolo, cu „copilul” îngenunchiat în faţă, cu degetele îmbrăcate în prezervativ în gura lui. Minute în şir.
În antiteză cu scenele teribile sunt pauzele muzicale. Bine, spun „în antiteză”: Oliver Longstaff cîntă „Feeling Good” a Ninei Simone cu o acurateţe şi o forţă uimitoare; Theo St.Claire cîntă „16 Tons” a lui Ernie Ford într-o versiune la o fracţiune de viteză sub cea normală, transformând-o într-un strigăt de disperare; Mathew Wernham (Studentul), îşi croieşte drumul prin „Everybody Knows” a lui Leonard Cohen înainte de a face audienţa să cânte în cor; iar Angel Lopez-Silva – faptul că nu este în rolul copilului atunci când o face fiind crucial – o versiune a melodiei „Rape Me”, a trupei Nirvana, într-o notă perfectă, guturală.
Este un refuz aproape Brechtian de a lăsa audienţa să se implice emoţional faţă de personaje (ba chiar stă scris pe fundalul din plastic „În seara aceasta se va comite o crimă”). Ceea ce este şocant – dincolo de dispreţul rece faţă de umanitate al lui Friedman – este cât de proaspăt şi imperios este simţit stilul. M-am gandit la asta şi aveam de gand să-l caracterizez drept „regietheater”, dar în ciuda prezenţei dramaturgului Sînziana Koenig. Nu sunt sigur că asta ar fi cea mai bună descriere. Bineînţeles, există o viziune regizorală incredibil de puternică – deşi pare mai degrabă complet colaborativă, decât dictatorială – dar nu este una care „serveşte textului”şi nici nu îi aduce un „concept”. Cu certitudine designul simplu dar iscusit al lui Soutar joacă un rol crucial, aşa cum o face şi scenariul lui Vaccari, deşi este o „fiară” rescrisă în mod constant, improvizată de o distribuţie înfricoşător de dedicată, iar pe hârtie toate instrucţiunile sunt date la timpul trecut, ceea ce dă probabil o imagine de ansamblu asupra modului experimental în care a fost făcut spectacolul. Şi în scenariu sunt multe spaţii deschise – pentru a fi servit opusul unei dovezi de prescripţie.
Cel mai important lucru legat de piesă este sentimentul de furie pură faţă de lumea capitalismului târziu. Faţă de nihilismul monetarismului şi piaţa liberă, faţă de lipsa de umanitate din gândirea lui Friedman şi faţă de faptul că mai mult sau mai puţin toată lumea (probabil 99%) a fost vândută pentru luxul inutil a foarte, foarte puţini. Nu este o piesă care sugerează răspunsuri, nu este nici măcar o piesă care să diagnosticheze clar problema – personajele sărace se comportă într-adevăr dezgustător şi în moduri pentru care nu poate fi acuzată doar sărăcia – dar vezi că o societate în putrefacţie, în care toţi sunt distruşi, condiţiile pentru cel mai rău comportament uman sunt inseminate, în mod ironic, de cea mai rea gandire umană imaginabilă la vârful scalei. Cum spuneam, CRIMĂ este al dracului furioasă şi al dracului de rece. Şi pare a fi exact genul de piesă de teatru de care Marea Britanie are cea mai mare nevoie acum.
O cronică de teatru, publicată de Andrew Haydon, pe blogul său personal. Traducerea: Alexandra Mihalcea. Foto: arhiva regizorului Nico Vaccari.