Cosmin Leucuţa are 28 de ani şi a absolvit Dreptul în Timişoara. Înainte să câştige concursul de debut al Editurii Adenium în 2013, cu romanul Laptele negru al mamei, Leucuţa a publicat câteva nuvele şi povestiri în revista EgoPHobia. Aici puteţi citi cronica romanului Laptele negru al mamei, iar începând de săptămâna trecută, în fiecare zi de joi, timp de trei săptămâni, îl puteţi descoase pe Cosmin Leucuţa împreună cu noi într-un interviu candid ca o discuţie între prieteni. Aici gasiţi prima parte a interviului.
SB: Îţi doreşti să poţi trăi din scris la un moment dat? Sau preferi să rămână la stadiul de hobby?
Cosmin Leucuţa: Sincer, îmi doresc să rămână un hobby. Vorbesc foarte serios. Cred că dacă aş pune preţ pe scrisul meu, adică dacă chiar m-aş aştepta să fac bani grei din asta, s-ar duce dracului toată treaba. Nu aş mai scrie cu acelaşi patos, fiindcă ar fi un nenorocit de job. Cine pune suflet la jobul lui? Jobul e job, şi hobby-ul e hobby. În plus, cred că a lua bani grei făcând ceea ce îţi place este imoral. Şi, dacă mă întrebi, ar trebui să fie şi ilegal.
SB: Faci un lucru fantastic în Laptele negru al mamei: scrii din perspectiva unei femei. Şi o faci foarte bine. Să fii tu, în sfârşit, bărbatul care înţelege femeia?
Cosmin Leucuţa: Aş vrea eu. (râde) Dacă scriu bine din perspectiva unei femei… şi asta e discutabil. Am auzit păreri şi păreri. Şi eu am dubii. Uneori am impresia că ştiu exact ce fac, alteori mă simt ca un retardat cu prea multe privilegii. Nu oricine ar trebui să poată pune mâna pe un stilou. Dar pot să îţi spun că nu sunt bărbatul care înţelege femeia. În cel mai bun caz o pot convinge (râde) … că, mna, merită să pună mâna pe o carte din când în când. Şi dacă se nimereşte să fie chiar Laptele negru al mamei, atunci treaba mea e bine făcută.
SB: Cum ai construit personajul? Te-ai inspirat din mai multe experienţe, sau ai construit mental femeia ideală pentru tine?
Cosmin Leucuţa: Nu îmi aduc aminte concret cum am construit blonda. E un melanj, un cocktail de amintiri, de femei, de momente. E un curcubeu format din femeile care mă înconjoară. Totuşi, cred că există destule pasaje în care îţi poţi da seama foarte clar din ce e făcută, ce o motivează, ce necesităţi are, care e trăsătura ei esenţială. Poţi pune degetul pe rănile ei, şi poţi să fii scârbit de cât de meschină e uneori. Poţi să îi auzi glasul.
Cât despre femeia ideală … nu cred în aşa ceva. Nu vreau să cred în aşa ceva fiindcă imperfecţiunile dintr-o femeie sunt cele mai fascinante părţi ale ei. Mă fac să mă simt mai aproape de ea. Imperfecţiunea îmi spune că e reală şi simte. Imperfecţiunea ei mă ia prin surprindere. Prefer o femeie reală şi imperfectă în locul unei femei perfecte dar imaginare.
SB: Ce ai face daca ai da nas in nas cu blonda din carte in viata reala?
Cosmin Leucuţa: Am făcut-o şi pe asta o dată sau de două ori. Poate dacă scotoceşti destul de bine, apuci să faci şi un interviu live cu ea.
SB: Dacă ar trebui să alegi, care dintre personajele din Laptele negru al mamei ai vrea să fii?
Cosmin Leucuţa: Clara.
SB: Ai de gând să continui povestea Clarei, fata cu oasele de sticlă? Are vreo şansă să devină personaj principal într-un alt roman?
Cosmin Leucuţa: Da. Dar nu aşa cum se aşteaptă lumea.
SB: Am înţeles că ai locuit în Bucureşti în timp ce scriai Laptele negru al mamei. A fost un exil creativ, sau o întâmplare?
Cosmin Leucuţa: Da, am locuit în Bucureşti aproape un an, cam în perioada în care am scris cea mai mare parte a cărţii. Dacă a fost un exil în scop creativ? Nu. Locuiam în Bucureşti şi făceam pe avocatul. Lucram până târziu şi partea cu scrisul a devenit un apendice al vieţii de noapte. Eram singur aproape tot timpul. Singurătatea e calea spre excese, aşa că am fost foarte productiv. Printre altele. (râde)
SB: Cum a influenţat Bucureştiul cartea? Ştim că niciun scriitor nu se poate abţine să strecoare o bucăţică din el în cărţile sale.
Cosmin Leucuţa: Hm, păi Bucureştiul m-a învăţat nişte lecţii foarte importante despre înstrăinare şi singurătate, despre ce înseamnă să trăieşti într-un oraş mare. Eu sunt din provinţie, vorba aia. La noi treci strada şi eşti deja în celălalt capăt al oraşului. Bucureştiul îmi părea uneori strălucitor şi plin de viaţă, alteori era cenuşiu şi aveam impresia că eram unicul om de pe pământ. Un oraş ca Bucureştiul îţi poate arăta foarte multe lucruri, dacă eşti atent. Cât despre prezenţa oraşului în roman… mai puţin fizică, mai mult spirituală. Deşi…
Comments are closed.