Disperarea nu e un cuvânt.
E un desfrâu al temerilor care se prostituează pe mijlocul bulevardelor răpind colţurilor de stradă privilegiul de a fi platformele plăcerilor lumeşti. Frica de necunoscut se împerechează cu grija de a traversa strada; stăpânirea de sine e luată cu japca de starea de catharsis; simţul echilibrului se acuplează neprotejat cu atacul de catalepsie; respiraţia e închisă într-o bulă de gaze rare; sufletul e prins în chingile unui diavol cu ochi de peşte; carnea de pe trup dospeşte sub pielea crăpată şi nu-ţi mai găseşti locul printre cei care erau odată ai tăi.
Disperarea e un punct terminus. Dincolo de ea e hăul sinucigaşilor şi oceanul de smoală pe care plutesc în derivă năpăstuiţii lumii cărora li s-a promis fericirea la schimb cu vieţile lor de rahat trăite pe Pământ.
Disperarea e insomnia ingratitudinii. A celei faţă de entitatea care ieri îţi asigura hrana spirituală, iar azi o vezi purtând glugă de Ku Klux Klan, faţă de societatea deistă care a ajuns la apogeul dezvoltării făcându-i curte diavolului, faţă de cultura care nu preţuieşte nici cât o ceapă digerată în faţa eternităţii dintre cele patru scânduri, faţă de părinţii cărora mereu le lipseşte suflul pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc şi faţă de copiii care te duc de mână împotriva voinţei tale, spre cabinetele care contabilizează numărul trigliceridelor, leucocitelor sau hematiilor.
Disperarea e genunchiul trântit peste grumazul clepsidrei în încercarea de a opri timpul, e o Carmina Burana incantată de mumiile adormite sub nisipurile de la Gizeh…
Norocul mântuirii şi al virtuţii
îmi este acum potrivnic,
dorinţa şi neîmplinirea
veşnic se află la strâmtoare.
În această oră, fără întârziere,
înstrunaţi coardele lăutei!
Căci prin lovitura sorţii este doborât cel puternic,
Plângeţi toţi cu mine.
sursa foto: www.pictify.com