Blind Hamlet – spectacol sau workshop?

Actors Touring Company (Marea Britanie) a adus în fața publicului românesc primul spectacol care transformă Festivalul într-un festival internațional. Nu știam mare lucru despre spectacol. Doar că regizorul, Ramin Gray, este foarte apreciat pe plan internațional, iar piesa este scrisă de Nassim Soleimanpour, un scriitor iranian căruia i s-a interzis o perioadă să părăsească țara și că o altă piesă de-a lui, „White Rabbit, Red Rabbit”, a fost tradusă în vreo 20 de limbi și a avut mare succes. A, mai știam că este un spectacol interactiv, iar asta mi-a sunat bine întotdeauna.

Am convingerea (și nu cred că o să se găsească prea mulți care să mă poată contrazice) că teatrul britanic și cel rusesc sunt cele mai bune din lume. Așa că am făcut puțină „matematică”: regizor britanic + scriitor de succes = spectacol excelent, care trebuie văzut.

Matematica n-a fost niciodată punctul meu forte, dar se pare că de data asta nici măcar cu cea elementară nu stau prea bine, sau atunci când vine vorba de artă, matematica încetează să mai fie o știință exactă (mizez pe a doua variantă), pentru că se pare că uneori, dacă aduni un regizor foarte bun cu un scriitor de succes, rezultatul e un dezastru. Bine, poate că sunt prea dură atunci când spun „dezastru”. Ideea nu e deloc rea ca experiment (și sunt printre oamenii care apreciază teatrul expermental), dar mi s-a părut prost rezolvată.

Ce se întâmplă mai exact? Pe scenă sunt niște scaune puse unele peste altele, un altul în mijloc și un asistent. Acesta pornește un dictafon, din care se aude o voce, care presupun că este a lui Soleimanpour, deși nu am nici o certitudine, chiar dacă el spune asta – nu văd, nu cred (cu atât mai puțin acum, când aflu din surse sigure că este cât se poate de viu, deși într-un anumit punct al spectacolului ni se spune că ar fi murit înainte să termine piesa).

În primele momente nu se înțelege nimic – vocea din dictafon vorbește în farsi (persană). Practic, publicul se uită la un scaun gol (scaunul pe care ar sta autorul dacă ar fi cu noi) și ascultă ceva ce nu înțelege, așa cum nu prea înțelege nici ce se întâmplă. Din fericire, se trece repede la limba engleză și atunci ne prindem și noi: era un fragment din Hamlet – „To be or not to be…”. Apoi vocea începe să comunice cu publicul. Pune întrebări, așteaptă răspunsuri și uneori cere aplauze (ăsta este unul din lucrurile pe care le-am urât întotdeauna, pentru că aplauzele nu se cer, se oferă, dacă publicul simte nevoia). Aflăm că Soleimanpour este în pragul orbirii și nu a apucat să citească Hamlet – asta și citatul de la început sunt singurele legături cu piesa lui Shakespeare. Este la Moscova pentru tratament (absolut irelevant) și din cauza bolii, fiind incapabil să mai scrie, a început să-și înregistreze vocea. Așa a ajuns la concluzia că asta este o metodă bună să scapi de actori, de regizori și de scriitori. Își imaginează o sală de în care spectatorii vorbesc între ei, își pun întrebări și își dau răspunsuri și ar da orice să se afle într-o astfel de sală.

De aici începe adevăratul experiment al spectacolului. Soleimanpour alege un spectator din sală și îl invită pe scenă. Acesta, la rândul lui, trebuie să invite alți spectatori și ei alții, până se adună șapte. În tot acest timp, sunt puși să joace diverse joculețe (parte din ele le-am jucat în copilărie), iar asistentul, ca o gazdă bună, le oferă scaune, apă, are grijă să pornească și să oprească dictafonul în funcție de cerințele vocii și „moderează” ceea ce se întâmplă pe scenă (îi ghidează pe spectatorii deveniți „cobai” într-un sens sau altul, pentru bunul mers al spectacolului).

După anunțul cum că autorul ar fi murit înainte să termine piesa, cei șapte sunt puși să joace un fel fel „Killer” – jocul ăla în care unul este criminalul, altul polițistul, criminalul te omoară făcând cu ochiul, iar polițistul trebuie să-l prindă. Doar că aici sunt doi criminali, aleși de asistent, nu există polițist, iar cei șapte sunt puși să se acuze reciproc și să se judece pentru a descoperi criminalii. Bineînțeles, pe parcurs sunt eliminați cei uciși și criminalii, dacă sunt descoperiți și trebuie să părăsească scena.

10610905_828965093810388_1698373554574113236_n

THE END

Bun, îmi place mie să cred că am o minte deschisă și, așa cum am spus deja, îmi place teatrul experimental. Dar, sincer, aici nu am văzut teatrul, ci doar experimentul și n-am prea înțeles care este scopul spectacolului. Până și cele mai luminate minți au limitele lor, iar a mea, oricât de deschisă, luminată sigur nu e și cum nici critic de nu sunt, m-am apucat să caut ce s-a mai scris despre „Blind Hamlet”, poate-poate mă luminează alții și mi se dovedește că e un spectacol bun și că pur și simplu e prea profund pentru mine. Am găsit câteva cronici pro, care nu au reușit să mă convingă, dar cele mai multe îmi întăresc părerea că spectacolul pornește de la o idee bună, prost rezolvată (una dintre ele îi aparține lui Andrew Haydon, un critic britanic în care am foarte mare încredere).

Mă întreb ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă cei doi criminali din ultimul joc ar fi descoperiți de la început. Ce s-ar întâmpla cu spectacolul mai departe? Dar dacă un spectator pur și simplu refuză să urce pe scenă? Până la urmă nu e obligat să o facă. Care este legătura dintre jocuri și povestea cu orbirea (în afară de faptul că în timp ce joacă Killer, spectatorii trebuie să închidă ochii de mai multe ori și să se acuze orbește)? Și care-s concluziile? Care e finalul? Și, mai ales, dacă Soleimanpour visează la un teatru fără actori și regizori, de ce regizează Ramin Gray spectacolul asta? Dacă în loc de „spectacol” ar fi fost numit „workshop”, probabil că mi-ar fi plăcut mai mult. Este un exercițiu foarte bun, care îți arată cam cât de departe se poate merge în a interacționa cu publicul și a-l face să fie comunicativ. Dar e departe de a fi teatru.

Totuși, mi se pare foarte bună inițiativa organizatorilor festivalului de a invita „Blind Hamlet” la București, pentru a arăta publicului și ce se face afară. Sunt convinsă că Ramin Gray are alte spectacole excelente, iar Nassim Soleimanpour  are și piese de teatru foarte bune, chiar dacă asta, cel puțin în opinia mea, nu este una dintre ele. Din câte am înțeles, Soleimanpour este de fel adeptul teatrului experimental, dar de data asta cred că a mers prea departe cu experimentul și a cam uitat de teatru.

Dacă ar fi să fac o comparație între teatrul experimental făcut de români, atât cât am văzut eu și „Blind Hamlet”, ai noștri sunt ai dracului de buni. Chiar și numai pentru concluzia asta, a meritat să văd spectacolul.

484682360_640

Foto: Undercloud

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Alexandra Mihalcea

Alexandra Mihalcea
Din 1991 a publicat poezie, proză scurtă şi articole în diverse reviste literare din ţară şi din străinătate. A debutat în anul 2006, cu volumul de poezie „Eva, Anno Domini 2005” (Curtea Veche Publishing) şi este prezentă în antologiile „Ultima generaţie. Primul val” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2005) și „6 de inimă neagră” (Ed. Singur, 2015). Scrie despre teatru cu plăcere chirurgicală, iubește chitara și pictează.