Am obosit. Am obosit să mă frământ. Nici să stau locului nu mai pot. Așa o amorțeală îmi cuprinde oasele și cad la pat.
Am obosit să cred că te gândești la mine. Și e dureros.
Am obosit să visez, fiindcă-i minciună frumoasă. Amăgire, nu alta.
Am obosit să citesc povești formidabile cu sfârșituri pe măsură în care toți mor în diferite circumstanțe, care mai de care mai macabre.
Am obosit să te aștept. Parcă și cheful de tine s-a dus, așa cum a și venit.
Când ai să mă iei de mână, nu uita că am obosit.
Să nu te superi. Și dacă te superi cu supărarea rămâi. Eu am obosit și vreau acasă. Dar acasă a dispărut de prea mult. Ca fumul țigării. Ca și cum nu a fost niciodată. E urât să nu mai ai un loc unde să te simți acasă…
