Hanna Pixel și aventurile unui suflet pierdut
În atenția Secției de Poliție nr. 2, Brickstall
” Dacă vreți să vă spun de la început cine sunt și ce rol am aici, nu am s-o fac. Înafară de faptul că o adevărată domnișoară nu își spune vârsta, ar fi prostesc din partea mea să mă dau de gol.
Ce m-a determinat să vă contactez a fost un pariu pe care l-am făcut cu prietena mea, Vicky. Ea susține că nu aș avea curaj să iau legătura cu voi. Eu aș susține contrariul. Nu aveți de unde să mă cunoașteți, vă spun de pe acum. Am fost întotdeauna o persoană cuminte, fără cazier și fără înregistrări în bazele poliției. Vă promit că este atât de greu să mă găsiți, în locul în care mă aflu, încât ar fi păcat să vă consumați resursele, oamenii și mintea căutând indicii. Am văzut și eu în filme cum se fac spargerile de bănci. Cum se trimit scrisori de amenințare.
Așa că nu veți găsi amprente pe plic, nici pe hârtia pe care am scris. Da, ați ghicit, aveam mănuși. Dar asta nu e tot. De fapt, vă scriu pentru că vreau să vă scutesc de un efort. O să vă povestesc eu cum s-a dat spargerea la bancă.
Încep prin a recunoaște că eu am făcut-o. Am pus în aplicare un plan care nu era al meu, pentru că am știut că doar eu pot să fac asta. Eu singură, adică. Orice complice ar fi putut să compromită întreaga operațiune. Plus că aș fi riscat în orice moment să fiu demascată. În ziua de azi nu mai poți să mai ai încredere în oameni. Știi? Ai impresia că îți sunt prieteni și poți să îți lași viața în mâinile lor, dar cu prima ocazie când ai nevoie de ceva, te lasă baltă. Da, cu toții trecem prin asta. Nu e cazul să mă lamentez aici, oricum.
Nu ăsta era motivul pentru care am început să vă scriu.
De la început: în prima zi de școală, după ce am avut o vacanță lungă și frumoasă despre care nu pot să vă povestesc din motive evidente, simțeam nevoia de puțină adrenalină. Aveam ghiozdanul în spate, uniforma pe mine, părul prins în coadă, machiajul pe ochi. Puteam oricând să dau din gene și să agăț vreun băiat care era în primul an de liceu, ei sunt de obicei victimele mele preferate. Apropo, sunt o persoană foarte atractivă. Nu am reușit să fiu cea mai populară din școală, cum e Anka, dar sunt pe drumul cel bun. Mi-am făcut până și un jurnal cu cei mai drăguți băieți pe care am reușit să pun mâna. L-am denumit ‘’ micul meu jurnal secret ‘’. Știu că sună ca un clișeu dar mie mi se pare ‘’ cool ‘’.
Unde eram ? Așa, prima zi de școală. Eu, în uniformă (foarte atrăgătoare de altfel, dacă am uitat să menționez asta până acum). Mă plictiseam. În prima zi de școală nu se țin niciodată ore, pentru că nici profesorii de la noi nu prea au chef. Vin și ei din vacanță, ca și noi. Scott și cu mine ne-am ascuns în spatele laboratorului de biologie să fumăm o țigară. De fapt, să împărțim una pentru că pe mine m-a prins mama în vacanță cu țigări în buzunarul de la geacă și m-a amenințat că dacă mă mai prinde fumând, mă trimite la internatul St. James, unde sunt numai fete. Doamne Dumnezeule, acolo e iadul pe pământ. Aș face orice numai să nu ajung la internat. Am auzit tot felul de povești despre fetele de acolo. Dar oricum, nu e cazul să vă povestesc asta acum. Am ceva mai important să vă comunic aici, că doar altul este scopul acestei scrisori.
– Ai furat cutia cu chibrituri de la bucătăria cantinei ? mă întrebă Scott
Am scos triumfătoare cutia din buzunar și i-am întins-o. Mai erau trei paie înăuntru și afară era un frig de octombrie, plus că bătea vântul.
– Sper să nu se stingă focul până reușim să aprindem țigara. Ține. Trage din ea atunci când se aprinde, dar repede, ca să nu se stingă.
Îmi întinse țigara și scoase un pai din cutie. Mă simțeam ca în povestea aia, cu fetița și chibriturile. Numai că eu nu muream de frig, ci doar încercam să aprind o țigară. Și nu era zăpada. Iar eu eram bine îmbrăcată și eram cu Scott la școală, nu singură și părăsită, plus că eram în viață. Bine, să spunem că nu am folosit o comparație potrivită. În sfârșit, era frig. Prea frig pentru septembrie, oricum.
Imediat cum paiul s-a aprins și s-a apropiat de țigară, am tras repede aer în piept și am aprins țigara din prima. Am rânjit la Scott și i-am șoptit:
– Nu te așteptai să reușesc din prima, așa e ?
– Nu mă așteptam, răspunse el.
– Scott, nu știi ce îmi poate pielea.
– Să fumezi toată vara nu se pune. Să te văd eu ce o să mai spui când o să auzi cum a pus văr-miu la cale un plan de a sparge banca de lângă parcul Laussane.
– Serios ?!
Am căscat ochii și brusc am devenit interesată. Era exact ce aveam nevoie acum.
– Zi-mi mai mult, Scott.
– Nu pot să îți spun, planul ar trebui să fie top secret.
– Nu mai spun nimănui, îți jur!
Și nici nu am spus nimănui, jur. Nici măcar unui suflet. L-am pus singură în aplicare și am fugit cu banii. Mi-am ținut promisiunea față de Scott și am devenit bogată peste noapte. La propriu, adică, peste noapte. Hehe! V-ați prins de glumă? Am auzit că polițiștii nu sunt foarte inteligenți și vreau să mai destind și eu atmosfera puțin. Deja îmi imaginez fețele voastre când citiți scrisoarea asta și mă amuz teribil, cred că v-ați dat jos de pe cap chipiul ăla comic și stați cu ochii mari, bulbucați pe hârtia asta pe care acum vă scriu, ca să prindeți un indiciu sau o scăpare. Nu o să mă dau de gol, nu sunt fraieră. Știu ce să spun, când să spun. Și cât să spun. O să aflați tot, nu vă mai grăbiți așa. Am grijă să nu las detaliile principale pe margine. Vă promit. Hai, luați un loc, comandați o cafea, aprindeți o țigară și răbdare, băieți! Aveți de citit povestea mea până când o să vă spun tot ce s-a întâmplat. Știți, planul meu este să devin și faimoasă. E păcat să fii bogat dar să nu știe nimeni de tine. Mă bazez pe voi că o să publicați scrisoarea asta, măcar în ideea de a mă prinde. Sau poate mă dați în urmărire generală. Asta m-ar mulțumi, măcar pentru câteva zile. Chiar dacă nu ar fi o mișcare inteligentă.
Unde eram? Ah, da. Încercam să îl conving pe Scott să îmi spună planul de spargere al băncii. Am făcut mai sus un fel de paranteză, dar o să vă obișnuiți cu asta, pentru că mie îmi plac mult parantezele. Și parantezele la paranteze. V-ați prins, vorbesc prea mult. E bine, începeți să mă cunoașteți.
Scott se plimbă până la capătul clădirii și aruncă o privire după colț. Nu era nimeni. Se întoarse la mine, privi în sus către ferestre. Nu era nimeni. Aruncă o privire după tufișul de magnolii. Nu era nimeni.
– Hai Scott, că nu e nimeni, ce naiba! Zi-mi odată despre planul ăla nenorocit!
– Șsșșt! Vorbește mai încet! Nu vreau să fim auziți. Tu nu înțelegi că e super secret? De ce țipi așa?
– Iartă-mă. Eram pur și simplu nerăbdătoare. Uite, îți promit că nu mai spun nimănui. Să mă prindă mama cu țigări și să mă trimită la internat, dacă spun ceva.
Cred că asta l-a convins pe Scott, pentru că știa cât de îngrozită eram de ideea internatului. Îmi întinse țigara din care fumase cred mai bine de jumătate, egoistul.
– Fii atentă. Pentru duminică seara, văr-miu și cu gașca lui de prieteni au pus la cale o spargere. Știi că duminică o să avem serbările de toamnă și prostii din astea, și tot orașul o să fie prezent acolo în centru, la parc.
– Și spargerea o să fie atunci?
– Exact!
– Dar o să fie toată poliția orașului acolo, Scott.
– Asta e și ideea. Trebuie să ne asigurăm că o să fie cu toții ocupați să asigure ordinea și paza în centrul orașului.
– Păi o să fie la cinci minute de bancă toată poliția orașului, deșteptule! O să fiți prinși imediat, unde mai pui că o să vă faceți veacul în închisoare.
– Nu o să fim prinși.
Scott se uită la mine cu privirea aia a lui de îngâmfat. Știam că îmi ascunde ceva, pur și simplu știam.
– Cum o să faceți să nu fiți prinși?
– Nu pot să îți spun. Dacă vrei să afli, trebuie să fii una de-a noastră.
– Cum adică, una de-a voastră?
– Adică trebuie să participi la spargere, naivo!
Aici trebuie să mă opresc și să vă spun că niciodată nu mi-am imaginat niciodată că aș primi o asemenea propunere. M-am simțit onorată și în același timp niște fiori îmi străbăteau corpul. Ce era asta? Era frica. Cred că ați fi tentați să mă întrebați dacă îmi doream chiar atât de mult să aflu planul lor. Nu, am să vă răspund. Nu eram chiar atât de curioasă, dar odată cu propunerea primită, un alt gând mi-a trecut prin minte. Aș putea fi bogată. Și faimoasă. Bine, dacă planul nu ar eșua. Cât erau de bine pregătiți acei băieți? Cine erau ei, de fapt? Orășelul nostru era destul de mic și ne știam între noi. Toți cei care ați crescut într-un oraș de dimensiunile unui sat mai mare, știți la ce mă refer. Nu poți să ai secrete într-un astfel de loc, nici dacă vrei. Era timpul să-i cunosc pe derbedeii aceia și să văd ce le poate pielea.
Mă simțeam de parcă eram recrutată într-o societate secretă. A orașului nostru. Stai puțin, asta nu ar fi o opțiune de ignorat. Orașul nostru avea o societate secretă iar eu urma să fac parte din ea.
Am bătut palma cu Scott și i-am spus :
– Mă bag! Poți să contezi pe mine să păstrez secretul, Scott. Când o să-i cunosc și pe băieți?
– În seara asta la nouă, în parc. Caută în parc o bucată roșie de material, o să fie prinsă de un copac. După ce o găsești, rămâi acolo și așteaptă să vină cineva după tine. Să nu întârzii.
– Scott, cred că glumești. Cum o să caut în tot parcul o bucată roșie de material? Parcul nostru nu e mare, dar nici foarte mic nu e. Unde mai pui că la ora nouă o să fie întuneric!
– Dacă nu reușești să găsești nici atât, înseamnă că nu ești potrivită pentru grupul nostru. Ăsta este testul!
Testul? Incredibil! Doamne, ce mă enervau condițiile astea. Bărbații, în general, simt nevoia să mă supună la câte un test din ăsta absurd numai ca să se convingă că sunt bună la ceva. Și asta, doar pentru că sunt femeie. Nu am avut incontro decât să accept. Aveam să le arăt eu ce poate o femeie. Mai târziu aveau să regrete încercarea la care am fost pusă, dar pentru detalii, citiți mai departe. Nu pot să dau totul așa, în două propoziții. Nu v-am spus că vreau să fiu faimoasă? Trebuie să îmi asculte cineva povestea.
Acum vă rog, ridicați-vă de pe scaune și îmbrăcați-vă cu pardesiurile voastre lungi, pentru că o să ieșim puțin. Vă invit la o plimbare în parcul Laussane, unde s-a dat spargerea. Era ora nouă fără un sfert, fir-ar să fie! Am plecat de acasă hotărâtă să ajung mai devreme, ca să am timp să caut nenorocita de cârpă și am ajuns târziu. Am uitat să vă spun că punctualitatea nu este una dintre calitățile mele. Vă simțiți, nu? Vă știu eu și pe voi, cum întârziați cu orele. Dar nu asta e relevant aici.
Am intrat în parc tremurând de frig și de frică. Parcul era pustiu și cam prost luminat. Nu mi-era mie teamă de hoți sau de violatori, nu aveam noi așa ceva în orașul nostru ( ați prins ironia? ). O să recunosc aici că îmi era frică de fantome. Da, am citit eu într-o revistă în care britanicii susțineau că fantomele există cu adevărat. Pentru asta îmi comandasem o pereche de ochelari speciali, care scanau formele de pe lumea cealaltă și te avertizau dacă riști să dai nas în nas cu bunica bunicilor tăi. Sau cel puțin așa era reclama din revistă. N-o știam eu pe stră-străbunica, dar nici nu intenționam s-o fac în seara asta. Dacă ochelarii mi-ar fi semnalat o astfel de apariție, aș fi rupt-o la fugă fără să mai țin cont de societatea secretă a băieților.
Dar nu a fost așa. Ochelarii s-au comportat impecabil, fără semnale paranormale. Exista o singură problemă. Nu vedeam. Ochelarii fumurii îmi ofereau un aspect chic și mă țineau departe de fantome, dar nu vedeam pe unde mergeam. Când mă uitam eu la filme din astea, cu personajele oarecum învăluite în mister, cu ochelari pe nas, căutând noaptea indicii sau urmărind oameni, nu păreau să fie în dificultatea de a se deplasa.
Încercând să îmi păstrez echilibrul pe aleea pe care mergeam, am simțit dintr-o dată cum gravitația îmi joacă feste. Într-o secundă eram la sol și îmbrățișam pământul umed și rece din parc. La naiba, la naiba, la naiba! Cine m-a pus oare pe mine să mă bag în toată încurcătura asta? Încercând să mă ridic, am simțit după ureche o senzație de căldură și cred că am leșinat. Nu îmi amintesc nici cum am ajuns în pivnița restaurantului din parc, înconjurată de șase băieți. Mă durea capul foarte tare și în gură simțeam un gust metalic, puțin ruginit.
– Crezi că ar fi bine să o trezim?, se auzi o voce din spatele meu.
– Șsșșt, vorbește mai încet. Las-o să-și revină singură, se auzi o altă voce necunoscută.
– Am văzut eu într-un film că nu e bine să forțezi trezirea oamenilor care sunt în starea asta. Dacă nu-și mai revin niciodată?
Mi-am dat ochii peste cap când am auzit asta. În mintea mea, desigur. Pentru că ochii îi țineam încă închiși. Câți ani aveau băieții ăștia, cinci?
– Cred că e bine totuși să o lăsăm să-și revină singură. S-a lovit destul de rău la cap când a căzut, cred că din acest motiv a leșinat. E bine că măcar nu îi mai curge sânge din nas.
Mi-a curs sânge din nas?? Dumnezeule sfinte, n-am pățit așa ceva niciodată. De asta aveam gustul ăla atât de ciudat în gură. Fir-ar să fie! Hei, stai puțin. Ultima voce nu era a lui Scott? Ah, ce bine, puteam să mă liniștesc, măcar știam pe cineva dintre cei prezenți.
M-am decis să deschid ochii, ca să evaluez starea în care mă aflam și să-i cunosc în sfârșit pe ceilalți.
– Ia te uită cine s-a trezit! Bună, tu trebuie să fii Hanna. Eu sunt Marc.
– Iar eu sunt Daniel.
– Stați puțin băieți, nu va grăbiți să vă prezentați, fata a suferit o lovitură la cap și e posibil să sufere de…de…cum se numește boala aia când uiți cum te cheamă. Degeaba ne prezentăm noi, poate că nu o să fie capabilă să ne țină minte numele.
– Voi știți măcar ce înseamnă amnezie?, am strigat la ei.
Doamne, ce mă enervează băieții ăștia de liceu. Se cred atât de inteligenți, dar dacă stai să-i descoși, abia dacă-și mai amintesc tabla înmulțirii. Stăteau cu toții în jurul meu, cu ochii mari și speriați. Mă întinseseră pe jos, simțeam pământul rece sub mine. În aer mirosea a ceva supărător, înțepător pentru nasul meu fin. Ceva fermentase aici.
– Sunt puțin scoasă din funcțiune, nu sunt proastă!, am strigat din nou. Mi-l amintesc pe Scott, așa că vă rog să vă prezentați. Din cauza voastră sunt aici, în starea asta. Și chiar așa, unde suntem?
– Nu te-a pus nimeni să îți iei ochelarii ăia prostești cu tine, să știi, mi-a răspuns Scott, încruntat. Suntem în pivnița restaurantului ‘’ Saturday ‘’. Vorbește mai încet, o să fim auziți.
Pfff, Scott avea o obsesie să nu fim auziți. Eram niște copii, cine ar sta să ne asculte prostiile?
– Nu contează. Vă rog să vă prezentați. Vreau să știu numele voastre și vreau să știu planul. Și mișcați-vă repede, pentru că e deja ora zece și sigur mama e în drum spre poliție, să mă dea în urmărire generală. Abia așteaptă un motiv să mă trimită la internat.
Scott își întinse mâna spre cei cinci băieți.
– Marc, Daniel, Matt, Ruben și Tim. Ăștia suntem toți. Și cu mine, desigur. Tim a venit cu ideea.
Tim făcu un pas înainte și se îndreptă spre un tablou fixat în perete. Vă întrebați probabil ce caută un tablou în pivnița unui restaurant.
– Aici se află planul nostru și harta cu punctele de securitate din bancă, spuse Tim.
Dădu la o parte tabloul și ascuns în spatele lui se afla, lipită de perete, o hartă a băncii Laussane. Din loc în loc erau punctate cu marker roșu zonele cheie care trebuiau evitate cu orice preț în timpul jafului.
– Punctele marcate cu roșu sunt periculoase, băieți. Dacă trecem prin zona respectivă, putem activa senzorii de mișcare și vom rămâne blocați în zona respectivă. Conform planului de securitate, prin activarea acestor senzori se ridică din podea niște bare lungi de fier care te imobilizează. Seamănă cu niște gratii care urcă până în tavan și nu ai nicio șansă de a scăpa, spune Tim.
– De unde aveți voi planul de securitate și harta clădirii, Tim?, am întrebat curioasă.
– Le-am furat. Secretara directorului Martin îmi face ochi dulci de câteva săptămâni, mereu o găsesc la ora de prânz pe o bancă în parc, citind. Eu pe la ora aia joc baschet cu băieții și am observat cum mă urmărea. M-am gândit să profit de pe urma ei, dacă tot nu-mi place de ea, răspunse Tim. Am întrebat-o unde lucrează și când mi-a răspus că are un post de secretară la bancă, mi-am dat seama că este persoana de care am nevoie.
– Ticălosule! Să profiți așa de o femeie!
Eram dezamăgită. Bărbații! Trebuia să îmi dau seama că o femeie a fost victima acestei înșelătorii.
– Ce era să fac? Ea m-a tot invitat la cafea, a insistat să îmi arate unde lucrează. Știm cu toții că secretarele au acces la toate informațiile. Nu e ca și cum i-aș fi făcut vreun rău. Nici nu știe că am sustras documentele din seiful deschis aflat în biroul directorului. Se chinuia să îmi îndulcească ceaiul. Draga de ea, credea că eu beau ceai. Eu, Tim, spărgătorul de bănci, ceai! Haha!
Pe Tim se pare că îl cuprinse un râs isteric și forțat. Cred că s-a uitat la prea multe filme cu personaje negative. Oricum, nu îi ieșea. Mi se pare că încerca să îl imite pe Grinch, cel care a furat Crăciunul. Am încercat să grăbesc discuția spre un final, măcar să nu îl mai aud râzând.
– Am înțeles, trebuie să evităm zonele marcate cu roșu. Cum intrăm? Tim, ne apropiem de sfârșitul întâlnirii și nu am aflat care este rolul fiecăruia. Dă-mi și mie harta, te rog.
Tim întinse harta spre mine. Am scanat rapid intrarea, iar ca să ajungi la subsol, unde se aflau depozitați banii, trebuia să cobori două etaje. Erau două puncte de acces prin care intrai cu un card, pe care îl scanai la ușă. Nu exista nicio variantă să treci de acele uși dacă nu aveai un card. Băieții ăștia erau amatori. Aveam să ne petrecem restul zilelor mâzgălind pereții în închisoare. Doamne, nu eram încă pregătită să devin lesbiană! Cum priveam harta, mi-a venit o idee.
– Ce ziceți dacă am incendia clădirea? Din ce văd eu pe planul ăsta, sistemul de securitate e construit în așa fel încât în caz de incendiu, se deblochează automat toate ușile pentru a se asigura ieșirea din bancă.
– Genial! Cum de nu ne-am gândit la așa ceva până acum? stiga Scott, încântat de idee.
– Eu o să mă asigur ca banca să ardă. Veți avea cinci minute la dispoziție să puneți cât mai mulți bani în genți, până ajung poliția și pompierii, le-am sugerat. Mâine la zece dimineață ne întâlnim în parc să ne asigurăm că fiecare știe ce are de făcut. Acum, care dintre voi mă poate duce acasă? E târziu și nu o să pot incendia banca, din internatul de fete St. James.
Așa s-a întâmplat. Banca a fost incendiată, pentru a fi jefuită. Am făcut-o singură, exact cu o zi înainte de data plănuită. Am vrut să fiu singură, să rămân doar eu cu banii și să nu am complici. Automat, nici riscul de a fi denunțată. Da, știu că am păcălit băieții. Nu m-am putut abține, erau prea ușor de dus de nas. Din păcate, acea idee m-a adus unde sunt acum. Poate că v-a scăpat până aici un mic detaliu, cu toate că nu ar fi trebuit, având în vedere funcțiile pe care le ocupați în poliție. Numele meu a fost menționat puțin mai sus. Hanna. Hanna Pixel. Cum, nu m-am prezentat mai devreme? Vă prezint scuzele mele, era un lucru elementar, dar nu și pentru mine. Nu puteam de la început să vă spun cum mă numesc. Mă găsiți pe bulevardul Lost Souls. Acolo unde e și cimitirul, exact.
Dacă această scrisoare a ajuns la voi, înseamnă că planul meu a eșuat. Măcar sunt bogată, aici. Banii au ars împreună cu mine.
Acum depinde de voi dacă o să fiu și faimoasă. ”
(Andreea Rău este laureată la ediţia a II-a a Incubatorului de Condeie, 2011, la secţiunea proză scurtă)
–
sursa foto aici
