Portret în lucru (2)

1.3 Camera-n care-şi uitase surâsul nu existase niciodată. Camera aceea era doar o proiecţie vagă a camerei lui.
A lui, da, a lui! A celui mai cel dintre cartonaţi.
Cum luase naştere iubirea asta între hârtii? Simplu. Cel ce rostise cuvintele care au eliberat-o din unghiul mort, pe care noile oglinzi cu zonă convexă, apărute ulterior, îl combat, nu era deloc urâţel, vopsit în negru, cu pupile albe & frânturi din “nu mă uita”, şi cu un zâmbet şiret în colţul gurii, mândru de propria reflecţie, conducând un trabant spre sala mare a teatrului “Ruşine”, unde avea să debuteze în rolul lui Păcală, (sigur că la ei, Păcală al nostru era şi mai şi) îşi repeta rolul cu Bach pe fundal, s-or fi potrivit ele cuvintele, nu s-or fi potrivit, dar viitorul nostru complex personaj s-a trezit cu o hârtie-n plus pe bancheta din spate. Cu părul roş, cu privirea verde şi-o rochie de culoarea mucegaiului, începu să dialogheze:
– Să încep cu: “oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” lăsând gluma, caut un vârstinc care vinde foarfeci. Tare am nevoie să refac nasul ăsta cârn, oh, dar nu am mai purtat o discuţie de atât timp, timp care de altfel este relativ şi dacă mergem pe princpiul ăsta …
– Femeie, mută-ţi fundu’ cartonat de aici! De unde pisici ai mai apărut?
– Tu te auzi? Ai nevoie de cineva care să te asculte. Să-ți zică așa și pe dincolo. N-ai acumulat suficientă imaginație încât să pară că trăiești. De acum o să simți totul ca pentru întâia oară. Tot ce trebuie să faci e să încetezi să mai pui întrebări.
Matei se crucea invocând zeii inventaţi şi neinventaţi: cum apăruse fiinţa aia în maşina sa ultimul răcnet, cum de vorbea atât de mult şi ce era cu urâţenia şi izul de vechi, de stătut, de praf, de muşte moarte, storcite?

1.4 Camera-n care-și uitase surâsul o manipula emoțional arătându-i în oglinzi sinele ieșind printr-un alt sine și mereu altul schimbându-și ocazional comportamentul, învățându-l prin imitație emoțiile relevante din alte vremuri.

Arhitectura sinelui continuu în schimbare atrăgea atenția paharelor însuflețite prinse de obicei în stânga care-și dădeau duhul în mod obișnuit -mototolite-.

Inteligența artificială ( o mică bucată) primită prin pori direct de la lună flutura rochia Oliviei.

Nu era conștientă de umila-i condiție, programată genetic cumva să se vadă altfel, cât mai aproape de ființele superioare.

Pretinzând că se trage din homo sapiens încerca totuși să își depășească condiția care niciodată nu fusese a ei.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90