Oliver Sacks – Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor

978-973-50-3917-2 Un grup de adolescenți se aflau în metrou, ca și noi, ceilalți, dar fără căști în urechi. Gesticulau pe ”limba” lor, râzând și plini de viață. Trei fete și doi băieți se uitau din când în când la panoul cu afișaj digital al metroului pe care erau inscripționate stațiile, necontenind să gesticuleze și să zâmbească. Fără îndoială, au atras atenția tuturor celor aflați în acel moment în metrou. Au observat privirile ațintite asupra lor și s-au simțit lezați, coborând privirile în pământ. Cu siguranță, au  învățat să gândească într-un mediu special dedicat persoanelor cu acest gen de problemă, au fost ajutați să găsească o cale să iasă în lume, să nu se simtă  ciudățenii, așa cum noi, cei care auzim, suntem tentați să-i numim pe ei altfel, de parcă noi am deține normalitatea absolută.

Oliver Sacks este profesor de neurologie și psihiatrie la Centrul Medical al Universității Columbia și trăiește în New York. Faptul că este medic nu l-a împiedicat să își practice talentul artistic excepțional, astfel că a publicat treisprezece cărți despre creierul uman și despre deficiențele individului. Lucrările  nu se pot considera teze științifice, întrucât Oliver Sacks mixează stilul savant cu cel accesibil, non-medical care nu adoarme. Cartea sa, Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor publicată în 1989 și apărută anul acesta la Humanitas) este un mic vizor spre lumea celor care nu aud, o lume despre care știm prea puține sau ne interesează puțin spre deloc.

Informațiile și observațiile medicului sunt pertinente, deși Sacks afirmă cu sinceritatea unui om erudit că este un outsider în ce privește lumea surzilor, că n-a făcut decât să observe comportamentele și modul de viață în cazurile diferite prezentate în carte. Ne este prezentată în detalii care țin de domeniul antropologiei viața persoanelor cu dizabilități auditive încă din 1750. Pe vremea aceea, oamenii erau incapabili să-și privească semenii surzi ca pe niște egali, astfel că societatea umană îi ostraciza frecvent. Trăiau singuri, în mizerie, ca niște ciumați, văzuți de ceilalți ca fiind debili mintal. Pe lângă această etichetare ridicolă de care omul este capabil, surzii erau analfabeți și privați de cunoștințele pe care orice om le dobândește în cursul vieții. Pentru că nimeni nu își dădea silința în acele vremuri să distrugă barierele sociale construite asiduu în jurul celor care nu auzeau. Astăzi avem centre speciale care se ocupă de ei peste tot în lume și cumva lucrurile s-au mai ameliorat, deși unii dintre noi au tendința rudimentară de a-i numi anormali. Sacks aduce în discuție și problema surdității prelinguale, care presupune că persoana afectată nu are la dispoziție niciun limbaj, fiind incapabilă să propoziționeze. Inteligența, chiar dacă există, este blocată și condiționată de lipsa vorbirii. Cu cât copilul este descoperit mai devreme că nu aude, cu atât mai necesară este însușirea limbajului, făcându-se apel la limbajul semnelor. Copilul care suferă de lipsa auzului trebuie învățaț cât mai repede să comunice prin semne, ca mai târziu să poată gândi și exprima liber, dezvoltându-se ca un copil care aude.

Un pasaj interesant al cărții este cel în care Sacks ajunge pe insula Martha’s Vineyard, în Massachusetts. Locuitorii insulei au suferit de o surditate ereditară în urma venirii ultimilor coloniști surzi în 1690.  Întreaga comunitate de pe insulă a deprins limbajul semnelor și astfel au trăit ca o societate fără bariere sociale. Chiar și după ce ultimul locuitor surd al insulei a murit, oamenii care auzeau au deprins limbajul, fapt care a determinat la dobândirea unei ”limbi” materne.

Câți dintre noi știm că limbajul surzilor este unul ideografic? Sistemul acestui tip de limbaj nu este atât de pantomimic pe cât am crede, pentru că de fapt este neinteligibil. Nu putem comunica cu o persoană surdă și nu putem fi siguri că aceasta ne citește pe buze, singura metodă validă de a o face este să deprindem limbajul semnelor. Cazurile prezentate de Sacks sunt emoționante, sunt riguros redactate, întreaga muncă a doctorului a fost una de teren, fapt care l-a făcut să fie aproape de copiii cu deficiențe de auz. Majoritatea dintre ei vorbeau prin semne și dovedeau un real talent pentru artele plastice, construindu-și propria lume.

Pe lângă faptele relatate în cartea lui Sacks – o carte impresionantă, de altfel – micile noastre drame personale de transformă în furnici. Nu ne punem problema celor care nu văd, nu aud sau nu se pot mișca. Nu ne gândim nici măcar la felul în care ei văd viața, ei, care, practic, își iau soarta în mâini de două ori atunci când se nasc. Suntem ignoranți și egoiști, refuzăm să ne exprimăm sentimentele sau să auzim și  să ascultăm. Ne e lene să ne mișcăm din casă să plătim abonamentul ? Un copil în scaunul cu rotile s-ar duce fără nicio problemă. O persoană care este mută poate exprima de trei ori mai multe lucruri care-l străbat decât noi, cei care vorbim. Un copil care este surd poate auzi și asculta mult mai profund ceea ce i se spune, pe când noi abordăm surzitatea falsă și ignorantă vizavi de lucrurile care nu ne interesează.  Toate aceste probleme ale oamenilor fac parte din universul care ne înconjoară. Ar fi ideal să le ignorăm mai puțin.

Trezește-te în fiecare dimineață și închipuie-ți cum ar fi să fii surd sau mut. Cum ai auzi, vedea sau cum ți-ai exprima trăirile ? Cu siguranță, superficial și  nu într-atât de inteligent cum o fac ei în fiecare zi a vieții lor.

Titlu: Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor.

Autor: Oliver Sacks

Editura: Humanitas

Colecția: Pași peste granițe

ISBN: 978-973-50-3917-2

Nr. pagini: 240

An apariție: 2013

Traducător: Doina Lica

Preț: 32 RON

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ruxandra A.
Redactor - editor SB

A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.

Număr articole publicate : 156