Sofia, Sofia, Sofia… te strigă, te cântă, te cheamă, te vrea.
Sofia…te descifrează prin tine, fără de tine…
Sofia mă prezentam tuturor. La început îmi ziceau Ava. Când aveam zece ani, am alunecat din cadă cu capu’ pe faianţă. De atunci mi-am pierdut complet memoria şi continui să mă reinventez. Mi-am zis: Eu sunt totul lor.
Aşa am ajuns colecţionară. Colecţionară de amintiri, dar nu de ale mele.
Pe A. îl cunoscusem prin clasa a noua. Mi-a spus că am fost marea şi singura sa iubire. În timp, s-a călugărit pe undeva prin Rusia. Îl invidiam fiindcă-l putea citi pe Dostoievski în rusă şi eu nu.
Ultimul e-mail pe care mi l-a trimis:
” Sofia,
Astăzi am fost în parcul nostru cu G. G mi-a cules zarzăre şi îmi vorbea despre iubire. Am râs. Am râs atât de ea cât şi de iubire. Nu-l mai călcasem de ani buni. Aceiaşi doi câini lenevesc sub masa de tenis. Leagănele încă scârţâie. Parcă mă uitam la noi. Dar noi nu există. Nu existăm. Adică tu eşti, eu sunt. Astea separat. Mi-era dor. În şase zile o să ne vedem. O să ne vedem şi ai să-mi zici că-s ciudat. Că am barbă şi sunt altul. Abia aştept”
Nu mai ştiu ce i-am răspuns. Crezi că ne-am văzut în şase zile? I-a fost tăiat capul de-un tren. Am mers să mă conving, să-l văd. Să zic: sigur e el. N-am plâns, m-am simţit goală, lipsită de mine. Mă uitam ca la circ, îmi făceam cruci şi scuipam în sân încercând să refac puzzle-ul. Era primăvară, ploua, întinşi pe iarbă ne jucam. Eu cu el (care se prefăcea că nu mai e).
Nu după mult, m-au luat la rost că vai don’le eu l-am împins. Ca o nebună tot îi trăgeam gâtul făcut praf şi-mi puneam salivă pe degete.