“Se crede, şi unii o spun
Dar totul rămâne secret
Duduia visează-un poet,
Bizar, singuratic, nebun.” (Bacovia – Unei Fecioare)
Am iubit. Și nu o pot spune cu mâna pe inimă. Nu știu dacă au terminat de ciopârțit la Gloria. Îmi aștept, cuminte, rândul. Pâna una alta, mă repet. Am iubit. Și nu am spus-o. Am pozat în postura de muză, de câteva ori. Primeam mail-uri interminabile, care-mi provocau zâmbete și goluri în stomac. Ne jucam că trăim. Și la urma urmei, asta și este viața. Un joc în care ți se oferă, din start, două posibilități: iei parte ori ești un simplu spectator. Eu m-am tot jucat. Când mi s-a dat șah, m-am încruntat teribil (de aici și șanțurile de pe frunte, cu care nu prea mă fălesc), apoi am ripostat. Se credea totul meu. Ori, știind că nu sunt totul lui, mă țineam departe. Ca și când aș fi fost spre infinit iar el la celălalt capăt. Era îndrăgostit demult. Și nu îmi găseam locul.
Pierdea nopți întregi scriind poeme, romane și mai știu eu ce. Prezent și totuși absent.
Ne-am propus o singură dată să ne îmbătăm ca porcii. Când beau, bat câmpii mult, mă apucă filosofatul. Locuia undeva pe la Unirii, într-un apartament aproape gol, la etajul trei. Am luat cel mai ieftin și de rahat vin și-am urcat sperând că na, o să fie o seară minunată. O rolă. Poeții sunt egocentriști. Sunt și sunt. Doar ei. Cei de rând nu au ce căuta în preajma lor. Se simt neînțeleși. Faptul că mă aflam în camera aia stupidă conta în măsura-n care urma să-i iasă un poem mișto. El n-a murit. Are cancer și nu știu câte luni în față. Am renunțat să ne mai scriem, să ne mai vorbim. E urât să generalizezi, poate nici nu se aplică în toate cazurile. Voi corecta. Poetul era egocentrist.