Şi iată-ne ajunşi în faţa casei, care, ce-i drept, pare imensă. Îi zâmbesc hotărâtor, sugerând scurt, în şoaptă:
– Să intrăm!
Nu eram panicată. Doar că era sentimentul ăla, îl ştiţi şi voi, când nu ştii la ce să te aştepţi, am luat în braţe imprevizibilul şi să vedem ce-a ieşit.
Cei doi nu se mai văzuseră de peste cinci ani, bălmăjeau despre cât de mult s-au schimbat, de parcă oamenii se schimbă, se modelează în funcţie de necesităţile lor, îmi venea să râd şi cu chiu cu vai mă abţineam.
Casa, decorată în nişte stiluri de-ţi stă mintea-n loc, adică şi ciudată ca formă, era rece. Camera de zi aducea puţin a corabie… o combinaţie între medieval şi marinărie, ba chiar aveau și un balansoar în care m-am trântit şi-am implorat să-mi fie pat. (Nu am primit decât mişto-uri pe seama mea, şi posibile cauze a cum voi săruta podeaua în caz că mă mişc în somn, şi da, asta fac).
Să nu mai spun despre câte chestii colecţionează proprietarii. Au început cu pietre şi timbre, între timp au adăugat bărci, tablouri, cuţite, lămpi, sticle de vin şi alte sticle ce arată interesant.
Gazda poartă numele de : Cezar Lungu. Înalt, cu ochii verzi, blond, nu mă atrage în niciun fel din simplu motiv că poartă verighetă. Nevastă-sa cam de 23 de ani, frumoasă (bine, cât să-mi placă mie, pentru că frumosu-i relativ, ştiţi vorba aia „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”), mi-a spus cu o voce din aia ce-ţi aminteşte de europa fm:
– Îmi poţi spune Gloria.
Numele ei m-a dus cu gândul la păpuşa de porţelan primită de la Daria, mă speria de fiecare dată, avea un aer vechi, o privire de ziceai că-ngheaţă fiecare atom din tine.
– Nu-i rău, ai un nume bun, eu sunt Sofia.
Trebuie să fii nebun să-ţi numeşti copilul aşa, mi-am zis pe moment, chinuindu-mă să zâmbesc, deşi eu nu ştiu să mint, roşesc toată.
Stam turceşte pe măsuţă, îi analizam cap coadă şi ascultam cum îşi povesteau întregile vieţi nesemnificative. Nu mă înţelegeţi greşit, îmi plac oamenii, îi găsesc interesanţi, sunt de părere că de la fiecare ai câte ceva de învăţat, însă în momentul ăla aveam nevoie doar de o silva dark şi de Skid Row pe fundal.
Am aflat câte ceva şi despre ei. Gloria, învăţătoare la şcoala nr4, iar Cezar pe lângă trupa-n care era toboşar, redacta articole pentru ziare de duzină.
Ne-am retras târziu, undeva pe la ora două. Camera-n care aveam să-mi odihnesc oasele era aproape goală, aranjată ciudat, ca şi cum nu făcea parte din casă. În stânga, aproape de fereastră găseai o noptieră cu nişte coli neîncepute, un dulap în care (da, am cotrobăit, curiozitatea) lenevea doar o carte, Fight Club Şi-o saltea cu apă. Tavanul, alb, avea pictaţi doi ochi, mari, iar retina puternic evidenţiată.
Mă învârteam pe-o parte şi pe alta, nu mă lua somnul în ruptul capului. Nimic nu se lipea de mine, auzeam cum scârţâia mobila, gemetele pereţilor ce păreau nesatisfăcuţi de prezenţa mea.
Pe la ora trei, nu mai târziu, m-am ridicat să-mi iau un pahar cu apă, după ce mă simţisem deranjată de balansoarul în care bănuiam că-i cineva.
Nu era nici dracu’. Am continuat drumul spre bucătărie. (Ca să ajungi în bucătărie, trebuie mai întâi să dai nas în nas cu pictura lui Lautrec din camera de zi, apoi să faci dreapta.) .
Întinsă în mijlocul sălii, cu faţa gălbejită, cu privirea aruncată pieziş dau de Gloria. Nu părea nici vie, nici moartă. Asta dacă nu vedeai balta de sânge în care i se scălda trupul.
Calmă, aşteptam să se ridice, să se apuce să îndruge vrute şi nevrute…
În faţa trupului ăla lipsit de viaţă, fără să mă întreb ce s-a întâmplat, fără să-mi pese, îmi turnam apă.
Peste nici cinci minute apare Matei, cu o mutră ciudată.
– Ce ai păţit?!
– Eu? Tu să-mi spui ce-i cu tine, dar Gloria?! Ce i s-a întâmplat Gloriei?!
– Cum pot eu să-ţi spun? Îmi era sete. Gloria-ncepe să pută. Nu ştiu ce caută, nu ştiu nimic. Încă mi-e sete.
Caut să închid discuţia, adică ce mama naibii, cum să-i explic când nici eu nu ştiu. Continui să dau pe gât.
Din ce în ce mai alarmat:
– Mi-ai spus că eşti criminală, credeam că mă luai la mişto.
– Stai puţin, crezi că eu am omorât-o?
– Dacă nu tu, cine? Şi uite ce super erou sunt, găsindu-te la locul faptei, să sun la poliţie.
Îi trag o palmă cu toată forţa de care sunt în stare:
– Ce dracu’
Stau puţin, mă dumiresc şi realizez cât de plănuită fusese toată faza. Dau să fug.
Mă încolţeşte, apare şi Cezar.
– Degeaba nenorociţilor, n-am atins-o nici cu un deşt, ce aşteptări aveaţi? Să o iau în braţe cum o văd în balta aia? Nu-s sentimentalistă.
– N-ai atins-o?
Îmi prind mâinile la spate.
– Idioţi sunteţi!
N-avea cum să se termine totu’ bine, pe mine mă mâncase să merg cu un străin, Dumnezeu ştie unde.
Dă să-mi astupe gura cu buzele astea subţiri, nesenzuale. Nesenzuale o rolă, mai bine o pereche.
– Ştiai de la bun început că asta avea să se întâmple, nu? D-asta m-ai adus aici. D-asta!
– La ce te aşteptai?
– La ce? La orice-n puii mei, dar nu la aşa ceva. Ia mâna după mine!
Mă strângea din ce în ce mai tare, mă zbăteam cum puteam, ba un şut în ochi( nu ştiusem până acum cât pot ridica piciorul) încercam să ajung cu mâna-n zona sensibilă, singurul loc în care-i doare pe bărbaţi, luaţi aminte, mie nu mi-a reuşit.
Unul din ei îmi dă un pumn în faţă. Şi pentru prima oară îi dau dreptate lui Parmenide, nu există mişcare. Şi nimic nu mai există…
De mă priveşti de la distanţă, arăt mai rău ca răposata. Doar le aud cuvintele, însă nu-mi pot deschide ochii, nu pot spune nimic. Eu nu pot vorbi! Pe toţi sfinţii! Trebuie să pot deschide gura, nu, nu, ăsta-i cel mai mare chin. Să-mi ţin gândurile bine, să le păstrez. Eu trebuie să mă exprim, ce rahat! Daţi-mi drumuuuuul! (urlu şi nu mă aude nimeni, evident, fiindcă-mi urlu mie-n cap, de fapt, mă aud eu, chiar în ecou).
Sunt convinsă că ajung la nebuni dacă scap, numai să scap. Cum fac? Ce fac? Sunt imobilizată.
Am evitat întotdeauna scenele de genu’, cărţile poliţiste, filmele poliţiste, lumea e-un locşor cald şi primitor, pe naiba! Minciuni, rataţi sunt cei ce nu-şi învaţă copiii că lumea-i populată de sălbatici, e greu să lupţi pentru supravieţuire, nici adaptarea nu-i uşoară.
Adaptare? Dar de ce să te adaptezi, de ce să nu ieşi în evidenţă fiindcă nu eşti ca ei? Pentru că ţi-o iei rău, cum am făcut-o eu.
Trebuie, trebuie, trebuie, niciodată nu mi-a plăcut o propoziţie care-ncepe cu “trebuie”. Am considerat cărţile-n care ţi se spune ce să faci, proaste, jalnice, fiindcă toţi suntem speciali, fiindcă toţi suntem… numai să fim, să fiu… da, să fiu. Curând, curând îmi revin, ştiu că-mi voi reveni, nu-i altă cale. Adică mă scot singură din minţi, lăsată aşa de capul meu, punându-mi întrebări. Ce-or fi făcut cu mine? Am simţit o ridicare, brusc o zdruncinare, moment în care parcă mi se amestecaseră oasele. Dacă mă omoară nu au pe cine da vina, nu o să mor. Nu. Asta-i şansa mea, şi voi spune poliţiei exact ce am păţit. Mă vor crede? Mă vor crede o rolă, e scenariul perfect, parcă mă şi văd la ştirile de la ora cinci: Gloria ucisă cu brutalitate de Sofia, o oarecare Sofia, fiindcă ei nu ştiu nimic despre mine, asta-i bine, bun, reiau: Gloria ucisă cu brutalitate de Sofia, Sofia prinsă la rândul său de cei doi bărbaţi, de cei doi bărbaţi care nu i-au sărit femeii în ajutor, ar trebui să specifice şi asta, cum putea o femeie, cu doi bărbaţi în casă să fie ucisă? Gen auzeau şi ei nişte zgomote, ceva. Dar se poate să fi auzit după, când era prea târziu. Acum s-ar lega, trebuie să intuiesc un alt sfârşit, nu voi sta închisă pentru o crimă ce n-am comis-o, mai ales că mi s-a impus să tac, să nu văd, doar să aud. Dar aud din ce în ce mai slab, mare problemă, dacă m-aş concentra să le aud planu’, aş ştii în ce direcţie să-l îndrept pe al meu…
– Sunăm?
– Să aşteptăm. Îţi arunc o bere?
– va urma –