Lk60ml, c12;

Crezând că m-am dus dracu, m-au luat pe sus și aruncat pe-un scaun, pe verandă. Eu visam într-o altă lume, el trăia într-o altă lume, sau invers. Și atunci străinul acela, demult pierdut, mi-a prins mâinile puternic. Mă simțeam ușoară, ca un fulg, golită de tot ce, înainte, îmi întuneca gândurile. Pluteam, pluteam, și-n mâna mea găseai mâna străinului…

– Sofia, Sofia, Sofia

Nu încetau strigătele…

– Sofia, nu te duce, nu te lăsa amăgită, aia nu-i realitate, Sofia, trebuie să deschizi ochii și să fugi de aici. Ești în pericol, Sofia. Doamna cu coasa nu te scapă din ochi. 

Realitate? Există o realitate? Nimic nu e real. Eu nu exist. Nu am existat.  Voi rămâne un nume șters. Sau nici măcar atât. Nu existăm. Ne visăm. Sau ne visează alții. 

Se cred dumnezei, ne joacă pe degete. Ne mint cu nerușinare că avem un liber arbitru. Dar când ne răzvrătim și realizăm, vrem doar sfârșitul. Sfârșitul… Îl așteptăm cuminți, cu sufletul la gură ( sau ieșit din gură, borât, scuipat, cine știe), și fiecare-l imaginăm altfel, mereu altfel, mai pompos, așa.

– Sofia, termină odată! Trebuie, trebuie să… 

Dulce sfârșit…Nu mai aud. Nu mai vreau să aud.

Dar creatorul se pare că nu-i milos de fel și nu îmi curmă suferința. Îmi impune să cotrobăi așa prin amintiri să văd ce a fost și ce n-a  fost și ce nu va mai fi. În fine, că am avut un prieten cel mai bun, nici mie nu îmi vine să cred. Cu toții știm că nu există numai prietenie între un bărbat și o femeie. Unuia dintre cei doi, nenorocos, îi cam stă ceva în gât de fiecare dată când se văd. Dar, de amorul artei, face compromisuri, acceptând situația. Așa și trebuie să facă (în cazul în care nu vrea să strice tot). Îl strigam V. Era microbist înrăit. Mulțumită lui mi-am găsit în perioada aceea și un nou hobby, pariatul. Și stam și înjuram Emigratele Arabe Unite că-și permit să ia gol de la cei din Țara Soarelui Răsare când eu pariasem pe ei. Dar astea-s detalii nesemnificative. După ce urlam cât ne țineau plămânii în fața unui tv din 98, ronțăind semințe și alune, dând pe gât bidoane de cola să nu care cumva să ruginim, am văzut că omului îi cam surâdeam. Și plăcându-mi foarte tare discuțiile noastre, iubirea asta de idei, de la gât în sus. I-am și venit de hac! Cum? I-am dat ceai cu hamei. Ăsta inhibă apetitul sexual. Nu știu dacă și-a dat seama până la urmă. Eu am plecat demult din satul ăla. El a rămas … a rămas fiindcă nu l-am putut căra după mine. Am fost pe malul Oltului într-o vară să pescuim. Eu, care vreau marea cu sarea, am zis: aici e de mine. Ia să vedem dacă mai ies vie din apa asta. Culmea-i că știu doar să mă mențin la suprafață. Așa că V., văzându-se nevoit să vină după mine și-a dat duhul. Când mă panichez se duce respirația. Și panicată am început să lovesc cu mâinile și cu picioarele. Așa s-a dus la fund, aproape de uscat. Aviz amatorilor, dacă încercați să vă credeți super eroi mai bine sunați după ajutor, astfel riscați să vă duceți amândoi naibii. Eu am puțin din lina norocului în palmă.

Și am mai adus unul, încă unul, încă unul până am rămas fără. Și acum trebuiesc altele inventate și para. Însă nu-mi vine. Și din poziția în care mă aflu nici nu am cum. Când rămâi fără chestii de adus la stadiul realizabil ar trebui să nu știu, să atingi fericirea. Dar nu ne permitem răgaz să fim fericiți. Ne așteptăm rândul, cuminți, spre a o atinge și a o juca pe degete. În ce adunătură de proști ne transformă stările astea.   Când ea-i acolo și scurtătura la un pas. Însă dacă o iei pe scurtătură piere farmecul, îți zici.  Așa mă simțeam înainte să-mi iau catrafusele. Nu mai știu unde am rămas cu drăcia asta. Cu monologul care înainte nu mă băga în sperieți. Pe Cutărescu (că numele ăstuia l-am uitat, s-au adunat prea mulți; deși nu doar pe al lui… tot uit de câteva ceasuri încoace…) l-am cunoscut fără să vreau. Era toamnă și mă găseai pe-o stradă jegoasă din capitală plângându-mi de milă cu doze de bere în geantă. Și ne-am văzut (unul prin ochii celuilalt)  pe o bancă. Am stat la taclale mult. Dimineața îmi arunc privirea pe tavan (un alt tavan, nu cu cel cu care sunt obișnuită) într-o garsonieră infectă întrebându-mă cum am ajuns acolo. Deja se lipise scai de mine. Știam că aveam să îl nenorocesc. Avea 30 și de ani, o viață frumoasă, un job de toată stima și totuși…

A trebuit să dea de mine. Să afle ce mă face să fiu. Să se uite. Să o facă prea târziu, ca toți ceilalți. A durat până-n ajunul sărbătorilor de iarnă. Deja se strânseseră destui sinucigași. Și a făcut-o banal. După două pahare de martini și unul de vermut, bătându-și joc de pregătirile noastre, de cunoștințele invitate la canastă, de planurile în doi, și-a pus ștreangul. Și care să fie cauza? În minte-i apăream în fel și fel de ipostaze niciodată cu el. Și-a terminat-o cu durerea. Durere nu cauzată de mine. Murim în fiecare zi. Treptat. Și când murim mai mult doar intrând brutal în gândurile noastre mai găsim oare diferența?

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Bianca Dobrescu

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.