Era sfârșit de august și eu călcam pământ străin. M-am odihnit pe-o bucată de lemn, alături se așează un ins. Mă privește adânc. Nu mă pricep la relatări. Adânc … ca și cum mi-ar fi cunoscut toate gândurile, faptele, simțămintele…
– E de ajuns să-ți surâd ca tu să-ți uiți apucăturile.
Am început să dialoghez. În brațe țineam strâns teatrul lui Sartre.
Atunci a scos ceva din traistă. Înalt, cu ochii calmi și glas plăcut, îmi întinde o sticluță:
– Poftim, magnolie.
Mi-am parfumat ușor încheietura. Am zâmbit scurt…
– Dar ce simbolizează magnolia?
– E simplă și fermecătoare. Ca tine… ( mi-a șoptit)
Nu l-am mai văzut din ziua aia. L-am tot căutat ani în șir. De atunci tuturor le tai avântul cu:
– Sunt deja îndrăgostită. Demult, de prea mult.
– Ei, iubirea trece. Așa vine, așa se duce.
insistă ei
– Iubirea e dincolo de noi. Atunci când te lasă genunchii, când ți se cutremură întreg trupul și te miri de prostiile care-ți ies pe gură. Când nu ești în stare să legi două fraze în preajma celuilalt…. Atunci ști. Nu mai ai scăpare. Și aștepți. Aștepți fără să-ți pese cât și cum, sunteți făcuți din aceeași bucată de carne, unul modelat mai prost ca altul, dar sufletele voastre se regăsesc. Și când se regăsesc, nimic nu le mai oprește. Întreaga lume le stă la picioare. Cântecele și dansul nu lipsesc. Și vom dansa… și vom dansa cu ploile în spate … și soarele de august ne va mângâia.
În august… într-un august șters o să ne regăsim aceiași. Doi pasageri efemeri…
– Sophia, Sophia, Sophia…
îmi distruge axonii
– Sophia, deschide ochii, Sophia…
Și vocea aia pițigăiată, nenorocită, nu-mi dă pace… Miroase a magnolie… Mă așteaptă…