Revistă culturală online din 2010 dependentă de cititori deștepțiISSN 2343-8339redactie@semnebune.ro
Vrei expunere?Devino contributor
20102026Fragmente

Lk60ml, c11: (morţilor le crapă oasele de ciudă când nu-i mai aminteşte nimeni)

  Magnolie, scorțișoară și prăjitură cu prune… E un august în care-ți poți târî fără să stai pe gânduri oasele obosite. Să te îmbeți cu toate aromele, să citești poeme și să bagi filme franțuzești. Un august așa cum n-am mai întâlnit de … Am rămas fără de numere. Sau ele au rămas fără mine. […]

 

Magnolie, scorțișoară și prăjitură cu prune… E un august în care-ți poți târî fără să stai pe gânduri oasele obosite. Să te îmbeți cu toate aromele, să citești poeme și să bagi filme franțuzești. Un august așa cum n-am mai întâlnit de … Am rămas fără de numere. Sau ele au rămas fără mine. Îmi amintesc acum. Am întâlnit o singură dată-n viață o Mărie. O Mărie cum nu găsești la tot pasul. O Mărie de care și astăzi mi-e dor.

Măria nu era o femeie obișnuită, cum sunt cele din zilele noastre. Avea timp pentru toate. Știa cele mai frumoase povești și deseori adormeam ținându-mi capul în poala ei. Iz-ul pielii sale aducea cu o combinație fermecătoare de floarea paștelui și lapte. Mă învăța… mă învăța că-n viață nu contează ceea ce ni se pare cu adevărat că ar conta. În viață detaliile fac totul. De atunci am început să întreb oamenii despre toate lucrurile pe care le consideră nesemificative, cum ar fi: urma unei tălpi pe nisip. Cui îi pasă dacă a fost un pas ușor, apăsat nervos sau ordinar? Ce spun urmele despre noi? Ei, așa mi-am găsit tot felul de pasiuni. Îmi spunea că există bunătate. Că există fericire și iubirea adevărată despre care s-au scris cărți, chiar dacă astăzi ni se pare că doar acolo o mai întâlnim. Îmi băga în cap tot felul de idei care mai de care mai neobișnuite și pe rând, m-am simțit atâtea personaje, atâtea făpturi încă neinventate, atâtea… și atâtea…

Măria aceasta nu știa să refuze. Dacă-i cereai o ceapă și ea avea una singură o împărțea cu tine. Nu conta cine erai. Nu ajuta ca să fie ajutată. Era de-o bunătate… de-o bunătate ireală, parcă. M-a învățat cuminte să croșetez, să fac ciroapi și bluze, să cred. Toată istoria lumii, pe care mai târziu am reinventat-o și anulat-o complet, istoria care-mi părea minciună frumoasă, din gura ei, din glasul ei ,voios, care nu-și permitea răgaz, am aflat-o.

Măria avea câteva cursuri de contabilitate și trăise într-o comună, undeva aproape de sârbi, se îndrăgostise la șaișpe ani de un colonel. Un colonel care, pe vremea lui Ceaușescu a trântit carnetul de partid când i s-a spus: ”soldatul rus face, drege” și enervat le-a aruncat niște vorbe răstite: ”dar soldatul român unde-i don’le? unde-i? nu face? nu drege? ”, de era să fie-nchis. Dar Măria l-a salvat ca de fiecare dată. Măria l-a iubit fiindcă era o enciclopedie și capricios. L-a iubit cu disperare. Dar colonelul nu s-a mulțumit. A fugit. A fugit dintre noi acum mulți ani. A lăsat-o singură să-și crească trei copii. A fugit de unde a și venit, cancerul îl doborâse. Pe el, pe bravul colonel.

Măria n-a mai iubit pe nimeni. 30 de ani a trăit într-o singurătate dureroasă, și-a dedicat viața crescând, învățând, ajutând. Măria s-a dus. S-a dus și ea. Ne credem nemuritori, aici greșim, suntem egoiști. Păcat, păcat că morții nu ne aud. Nu le pasă ce mai spunem despre ei. Și cât îi pomenști, cât încă mai vorbești despre ei și arăți altora ce te-au învățat, am credința că încă trăiesc. Și măcar din respect, să-i lăsăm. Să-i lăsăm să trăiască prin noi fie și cinci secunde cât explicăm mitul androginului sau al peșterii sau mai știu eu ce.

Magnolie, străinul și Măria…

– Sofia, Sofia, deschide ochii pentru numele lui Dumnzeu!

Cineva îmi prinde mâna. O liniște… o căldură…

– Sofia…

Revista rămâne vie prin cititorii ei

Susține revista

Dacă vrei ca SemneBune să rămână un loc pentru lectură și repere culturale, poți sprijini proiectul editorial AdLittera.

Donează acum