Ion Vianu – Apropieri

Apropieri  În facultate, Tudor Vianu deschidea lista cărților de critică care ne ocupau nopțile. Cu cearcănele vizibile și cu ochii roșii specifici celor care au dormit cu elefanții în cireș, ajungeam la examene; unii apucau să citească absolut tot din bibliografia critică (Dumnezeu știe cum!), alții apucau să citească minim. Cert este că era de ajuns să-l fi citit pe Tudor Vianu, și asta îți asigura succesul la examen. Marele estetician și critic literar era un ”must” pentru noi, care aleseserăm literele și de câte ori ”săream” cărțile acestuia din cauza faptului că nu găseam nimic la bibliotecă (pentru că la biblioteca Facultății de Litere trebuie să fii mereu primul, e o continuă vânătoare de bibliografii,  altfel riști să nu găsești niciun exemplar din cel căutat) mă simțeam stânjenită când se ținea cursul în sala care-i poartă numele.  Am citit Amintiri în dialog (Editura Litera, 1994; revizuită și adăugită apoi la Polirom, 2005) Ion Vianu în colaborare cu Matei Călinescu; imediat după aceasta, am făcut rost de Amor intelectuallis și, comparând cele două exemplare care abundau într-un lirism cromatic, era imposibil să nu recunoști harul titanic și livrescul rândurilor; la urmă să afli că Ion Vianu, fiul strălucitului critic literar,  a ales psihiatria, și după ce a emigrat în Elveția, în 1977, a continuat să publice articole de istoria și teoria psihiatriei.

În volumul de eseuri intitulat Apropieri  descoperim  fragmente rupte din trecut și din lumea în care trăim. Scriitorul – mie, înainte de toate, Ion Vianu mi se pare a fi un scriitor extrem de valoros, o emblemă a literaturii române – abordează diferite teme existențiale în prima parte, comentând excepțional fraza dostoievskiană ”Frumusețea va mântui lumea” ca revelație a scriitorului rus, comentarii tranșante care ies din condeiul unui critic literar care amintește, fără doar și poate, de Tudor Vianu. Partea a doua a cărții pune sub lupă starea României și modul în care ajung românii să facă din boală o ideologie și descoperim elemente psihanalitice care au legătură tot cu națiunea noastră. În partea a treia și cea mai densă ca și limbaj și energie, avem portretele interioare scrise sub formă de notițe ale unor mari figuri din literatura universală cât și din arta și cultura română. Astfel,  citim despre Beckett, Emil Cioran, Grigore Gafencu, Lena Constante, Nabokov, dar și notițe despre exiluri, lectură și suicid, o cronică de film la Antichristul lui Von Trier și pagini întregi despre Soljenițîn și geniul încarcerat. Sigur, acestea mi-au atras atenția în mod special, eseurile trebuie citite integral.

Citind eseurile, mi-am zis că asta înseamnă să fii scriitor. Să faci conexiuni și să așezi datele problemei astfel încât piesele să nu cadă de pe tabla de șah și, mai mult, să poți da șah mat și inamicul să nu uite lovitura. Nu că aș considera cititorul drept un inamic, dar în majoritatea cazurilor, când ai de-a face cu scriitori buni, nu uiți. Nu uiți ceea ce citești și te revoltă cum poate exista o scriitură atât de bine conturată și limpede, care pătrunde fără impedimente direct în tabăra care trebuie câștigată. Pentru că cititorul trebuie cucerit și determinat să nu uite.

Drept încheiere  – căci nu știu ce mai pot adăuga la eseurile lui Ion Vianu, nu știu și nici nu cred că e cu putință să adaugi ceva – o să citez din eseul numit Cella Delavrancea despre George Enescu, pentru că acesta mi-a plăcut mie cel mai mult:

”Arta portretistică a Cellei Delavrancea apare, surprinzător, ca esențialmente vizuală, bazată pe o acuitate excepțională a observației interpretate fiziognomic. Ceea ce nu este, în principiu, de așteptat de la un muzician. Numai că Cella nu este doar un muzician, este o ființă sensibilă și analitică în toate dimensiunile. Portretul fizic al lui Enescu, îndesosebi, este uluitor: << Pe fața lui se înscriau într-o stranie armonie elemente contradictorii: nasul prea subțire pentru ovalul lat, ochii lungi, ascunzând pe sub tâmple licărirrea unei spiritualități ironice, gura cărnoasă care mărturisea cu naivitate avântul spre dragoste. Sub părul lung și negru, urechea potrivită părea că ascultă vibrațiile telurice.  Era înalt, croit vitejește, dar mâinile mari erau modelate feminin și tușerul lor la pian cuprindea în întregime unda sonoră, colorând-o cu cele mai variate și subtile nuanțări>> [……….] Cella Delavrancea ] îi trata uneori cu o grațioasă cruzime pe cei ce o adorau. Pe când o curta, înainte de a-i deveni pentru scurt timp soț, bancherul Aristide Blank s-a înfățișat într-o seară la poarta sublimei femei cu un imens buchet. Valetul l-a lăsat un moment să aștepte în salon, a revenit: <<Madame ne peut pas vous recevoir, elle est visitee par le souvenir de son pere >> Logodnicul era fermecat, << elle est extraordinaire !>>. Un adevărat curs de purtare cu bărbații, accesibil fetelor cu personalitate. ”

 

Autor: Ion Vianu

Editura: Polirom

Colecția: Ego-grafii (Publicistică, Eseu)

ISBN: 978-973-46-2259-7

Număr pagini: 320

An apariție: 2011

Preț: 26, 95 RON

 

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ruxandra A.
Redactor - editor SB

A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.

Număr articole publicate : 155