Iarna îşi scutură ultimele fărâme de toamnă rămase pe tălpi
şi pândeşte oraşul cu ochi rombici, de panteră hămesită.
Îşi întinde oasele vineţii şi strănută un vânt rece peste câteva case.
Anul ăsta e mai plictisită ca niciodată
nici oamenii nu mai îngheaţă ca altă dată;
ar vrea să prindă pe careva, să-i simtă suflul cum se preface
într-un ţurţure şi se înfige în golul timpului
ca un cui nemernic
de care dumnezeu îşi agaţă singurătatea
când visează la câte o apocalipsă locală.
Ar vrea
să transforme albul în culoarea tradiţională a morţii
şi să îmbrace toţi cerşetorii în doliu
ar vrea
ca femeile să nu-şi mai poarte vara în sân
visând la iubiri deşarte şi nisipoase.
Oraşul e cald, prea cald, musteşte de speranţă
în prag de an nou.
Urăsc sărbătorile, îşi zice iarna şi aprinde o ţigară
tolănită pe o bancă din Herăstrău.