Eram copila Boţeştiului

Copila uliţei c-un nuc şi-un dud; a Lenuţei pe care o găseai mereu la poartă croşetând şi atunci când o strigam de pe malul gârlei cu duioşie, îşi împreuna mâinile şi mă învăţa“iepuraşul meu iubit, cin’ te-ntrece la fugit? Ai lăbuţe mititele, ochişori: două mărgele, mustăcioară la guriţă, şi un petec de codiţă”. Eram copila lui Gheorghe, care odată cu moartea Lenuţei începuse să bată câmpii şi să-şi ia rolul de nebun în serios. Aşa m-a depărtat. Acum ştiu că-i aminteam de fiecare dată de ceea ce nu de mult fusese ea. Eram copila naşei Cila, care cum mă zărea ducând căpriţa – pe Mimilica- la cârd, mă striga să-mi dea plăcintă cu mere şi lapte proaspăt. Eram copila lui Cici, o tanti de etnie rromă, care în veri caniculare cât ne muncea pământul, cu braţele ei puternice mă lua pe sus şi mă urca în căruţă să nu care cumva să fac insolaţie. Eram copila plopilor, a stâlpilor, ce-mi ţineau de urât, serile când mă întorceam cu Bălan – câinele nostru, alb, lăţos- de la coperativă. Bălan nu mai e, l-au împuşcat. Plopii au rămas tot acolo, gardurile au fost schimbate, nucul tăiat. Pe bunică o tot caut, fără speranţă, să-mi mai citească din  Dumas – cu vocea-i caldă- la gura sobei.