În ultimul timp, îmi port tot mai constant monologul interior, argumentând și contraargumentând motivele pentru care nu mai merg la teatru, la spectacole în genere, la expoziții, la concerte. De ce cuvintele nu mai ajung la celălalt decât ca o glumă sau ca un indescifrabil text, din ce în ce mai puțin sonor, și mai puțin reținut?
Oricât de dominante ar fi împrumuturile de prescurtări ale limbajului sau argoul, nu am descoperit încă de ce ne grăbim să rostim cuvinte, de ce le tastăm prescurtate, de unde este toată graba, dacă oricum se investește atât de rar în altfel de activități?! Poate dacă ne-am scrie mai mult și mai corect, ne-am da o altfel de șansă și nu am mai uita atât de ușor limba a cărei culturi o cinstim.
Cândva ne puneam în acord limbajul cu cultura, cu tradițiile. Astăzi îl punem în relație poate doar cu o boală, aceea a reducerii oricărei descrieri. Se pronunță adesea o înșiruire de cuvinte care, pentru omul altor timpuri, ar putea fi cu ușurință aparent fără sens. Cu câteva texte în urmă, spuneam de ce nu mai merg la teatru. La fel de simplu, aș putea spune de ce nu mai citesc maldărele de cărți pe care le citeam acum mulți ani, volume ale autorilor contemporani: din cauza limbajului sau mai degrabă a lipsei lui. A citi un roman într-o limbă ciungă, care șchioPĂTEAZĂ, fiindu-i smulse multiplele sensuri, este ca și cum aș accepta de la începutul primelor file un set de sentimente mult prea redus.
Forma, din ce în ce în ce mai simplificată, pierde mult și din conținut. Nu cred că putem așeza în interiorul unor fraze golite de ornament decât un conținut sărac. Limba artificială a timpului nostru nu mai oferă ceea ce găseam în literatura universală sau pe scenele teatrelor. Acea limbă duioasă, de miere, ce reușea să îmi țină urechile și inima deschise, a fost închisă la kilometri distanță de piepturile noastre, în biblioteci și în memoria romanticilor.
Astăzi, metafora răstoarnă orice anticipare, fiind un șiretlic și o formă de manipulare, artificiu retoric care pare să nu mai folosească nimănui. Se dorește simplitate, ca și cum, dacă tăiem cu secera timpului vocabularul, devenim eroi ai unui limbaj de piatră. Sper să ne trezim la timp, înainte de a asista la moartea literaturii și a limbajului plastic.
Oare cum va arăta limbajul viitorului? În ce limbi onomatopeice se vor scrie cărțile? Cum vei descrie persoana iubită și emoțiile care mușcă din tine, prin doar câteva litere și semne de punctuație? Vom reveni la imagini, ca cele de pe pereții strămoșilor nostri? Prevăd ca, asemenea eschimoșilor, să avem o mulțime de sensuri pentru același cuvânt, învățând să ne cinstim idiolectul. Înțelegându-ne în aparență prin semne mute, în realitate nu vom prinde nimic real din ceea ce are de spus celălalt.
sursa imaginii: http://www.toptenz.net/top-10-weirdest-writing-systems.php
Schoppel Carla-Francesca
Comments are closed.