Îmi amintesc de bucuria pe care o aveam acum câţiva ani, să scap din când în când dintre pliurile timpului şi să mă cufund în sălile de teatru. Astăzi refuz din ce în ce mai des a mai ieşi să văd vreun spectacol, ceea ce mă determină să mă gândesac că atât eu, cât şi teatrul ne-am schimbat. Costumele şi replicile mă proiectau în povestea ilustrată pe scenă, văzând după un timp actorii ca şi cum aveau adânc gravat în piele personajul jucat. Îi admiram apoi, tot amintindu-mi flacăra efemeră a spectacolului.
Teatrul era însoţit de moduri de a fi ale actorului care răsturnau regulile realităţii. El cultiva în mine, spectatorul sortit abandonării, credinţa în fabulos. Ieşeam la teatru fiindcă înaintea obiceiului de a închide ochii pentru visare, aici trăiam fără anticipare o altă viaţă, o viaţă a actorului sau a aceluia adânc ascuns în subteranele muritorului nefericit care eram. Când se stingea lumina în sală, şirurile de oameni se cufundau în beznă, biletul nostru fiind de fiecare dată ştampila pentru o frumoasă călătorie în timp. Asistam la o lume pe care la final nu voiam să o părăsesc, un vis care reuşea să mă suspendeze mai mult decât reuşea să o facă acela avut cu ochii închişi.
De câţiva ani însă, am hotărât să rămân cititor. M-am supus de câteva ori şoptitului dinspre spectacole şi m-am abandonat acelei vrăji pe care numai arta o promite, datorită desprinderii de lumesc. Sacrificam mersul târâş, pe orizontală, pentru căderea în scaunele de catifea ale teatrului, în intimitatea ca de budoar. Curând, am descoperit că intimitatea este fracturată, sub presiunea încercării de a readuce constant liniştea şi abandonul câtorva din sală. Ceea ce mă ţinea prezentă clipei teatrului s-a redus la o pasiune din ce în ce mai scăzută, teatrul nemaiputând să îmi ofere smulgerea din real, despre care consideram că e condiţia teatrului.
Terenul scenei a devenit terenul realului. Costumele, tot mai actuale, au ascuns în garderoba demult cunoscută catifeaua şi dantela, pantofii şi pălăriile. Au adus teatrul zilnic şi tragediile de peste zi de care fugeam în braţele culiselor şi ale scenei. A veni la spectacol a devenit echivalent cu a ieşi pe stradă, nu doar pentru neputinţa spectatorului de a sta liniştit vreme de un spectacol, ci şi din cauza melancoliei actului de a fi atât de uşor confundat cu realitatea.
Replicile, puse de acum într-o formă cât mai simplă, au făcut din teatru strict divertisment, adresându-se aşa cum era demult, clasei simple care este amuzată uşor. Fără a tânji la cine ştie ce elitism, mă intrigau totuşi glumele proaste, limbajul redus la mahala, limbaj atât de departe de a suna ca replicile parveniţilor din comediile lui Caragiale. Sala începea să semene cu fotoliul din care ceilalţi privesc la tragedia umană de la televizor. Scena s-a aruncat în real, atât de real încât nici pe stradă nu reuşesc să absorb atâta schimbare şi răsturnare a valorilor. Personajele au devenit atât de ele însele -prin roluri inspirate din vieţile lor- încât parcă dădeam buzna în vieţile unor oameni, fără a dori însă să le cunosc.
Practica teatrală, în loc să îşi respecte puterea iniţială, graţie căreia reprezentaţiile ne furau, azi epuizează prin lipsa universului creat pentru spectator, acel univers în care îl ascundea şi prin care îl determina să se uite complet pe el însuşi. Aşteptările mele au fost tot mai des înşelate. Deşi răspundeam doar prin curiozitate şi dorinţă chemării reprezentaţiilor, nici măcar observator nu mai sunt astăzi. Nu mai cred decât într-o evoluţie târzie, capabilă să ofere din nou bucuria de a frecventa teatrele. Vreau să ies de sub semnul suspiciunii şi să nu mai fie integrată atât de banal realitatea. Piesele vechi de teatru să înceteze a mai fi adaptate în piese ale limbajului şi comportamentului omului contemporan.
Fiinţa actorului cultiva surpriza, cu fiecare reluare reuşind să fure, să plimbe spectatorul în bucle prin labirintul scenei şi al refacerii realităţii, apelând de fiecare dată la artificiile fabulosului. Moderaţia este din ce în ce mai specifică teatrului, pornind de la mimică şi costum, limbaj şi voce, până la replici şi punerea în scenă propriu-zisă. Spaţiul a fost dezvăluit, a devenit boală a imitaţiilor ieftine dar nu aşa cum se prezenta demult, ca oglindă răsturnată a lumii, ci ca oglindă fără de artificii şi înflorituri care decorau cândva această lume a oniricului.
Fiindcă am murit câte puţin cu fiecare spectacol, numai teatrul de păpuşi mă mai poate salva. Între veşminte şi fantastic, păpuşile încă promit reinventarea celui din sală, singur în faţa magiei căreia abia îi rezistă. În timp ce teatrul nu este astăzi decât teatru, ramura sa, teatrul de păpuşi, sper să mai păstreze pentru un timp setimentul că ai paticipat la un vis pe care să îl poţi retrăi, apoi să-i scapi şi să revii ca nou spectator. Astfel, să fii tu însuţi actor prin aceea că împrumuţi de fiecare dată prezenţa abandonat clipei şi trucurilor.
Carla-Francesca Schoppel
sursa foto: http://lyotta.deviantart.com/art/Red-background-Theatre-scene-360348130