De-aia!

Geo Bogza a scris la începutul anilor 70, în Contemporanul, o tabletă despre o cofetărie. Una de fiţe – i-am spune azi –, unde clienţii consumă dulciuri rafinate: profiterol, café frappée, cataif. Şi sunt îmbrăcaţi pe măsură, adică la patru ace. E iarnă şi, la un moment dat, se deschide uşa, aducând, o dată cu un fior de frig şi o învolburare de zăpadă, un om. Un om îmbrăcat simplu, dacă nu chiar sărăcăcios. (Vreau să ştiţi că am citit textul acum 40 de ani şi nu l-am mai avut niciodată în faţă, dar aşa ceva e greu de uitat). Bărbatul cară cu el o valiză, un geamantan, din care parcă răzbate un miros necunoscut celor de acolo. Clienţii sclifosiţi se încruntă: ce caută ăsta aici, în lumea noastră? Fără o vorbă, bărbatul pune valiza pe o masă şi o desface. Un val de căldură şi de parfum topeşte gheaţa celor din jur: în geamantan sunt castane coapte, pe care omul le oferă consumatorilor de casate şi amandine. Se bulucesc toţi în jurul lui. E ceva bun, simplu şi nou. E redescoperirea bucuriilor şi emoţiilor fundamentale. Bărbatul, spune Geo Bogza, se numeşte Erich Segal, iar în valiză se găsea Love Story.

Ştiţi, noi avem vorba aia cu „Teoria ca teoria, dar practica ne omoară”. Suntem în special sarcastici cu cei care comentează de pe margine. Vine un mare scriitor precum regretatul Fănuş Neagu şi-şi spune părerile lui tranşante despre un meci, iar noi gândim: „Frate, da’ ăsta a dat vreodată cu picioru-n minge?” Vine un critic literar şi dă note scriitorilor, iar noi medităm că e uşor să critici, mai greu să scrii!

Am pomenit deja aici despre criticii literari care, când s-au apucat să scrie proză, au făcut-o cu strălucire. Erich Segal e un caz şi mai spectaculos, pentru că nu era nici măcar critic, ci profesor de – ţineţi-vă bine – greacă şi latină! La Universitatea Harvard, e drept… Iar primul lui text literar a fost – staţi jos? – scenariul filmului Yellow Submarine al Beatles-ilor!

Cum Dumnezeu te ajută greaca şi latina să te integrezi în pop-art sau să scrii o capodoperă precum aceasta? Altfel spus, de ce-aş citi autori antici, de ce-aş încerca să ştiu măcar câteva cuvinte în latină şi greaca veche? Uite de-asta! Aşa cum, la întrebarea lui Oliver „De ce mă iubeşti?”, Jenny răspunde „De-aia!”, iar el e foarte mulţumit de răspuns,

Am admirat întotdeauna, în toate artele, economia de mjiloace. Ca actor, de pildă, e neaşteptat de uşor să urli, să te tăvăleşti pe jos, să fii violent, să mimezi grosier beţia sau chiar să râzi în hohote. E mult mai greu – dar şi mult mai convingător – să ţi se citească pe chip tristeţea, bucuria sau confuzia. În literatură, nu-i deloc complicat să amesteci planurile temporale, să plonjezi în subconştient, să faci inginerie textuală. E infinit mai greu să scrii o poveste simplă, dar tulburătoare, ca aceasta. Am văzut un film, Inception, în care e vorba despre oameni specializaţi să intre, în vis, în subconştientul altuia, pentru a obţine sau chiar a planta acolo informaţii. Ideea e mişto, filmul nu e rău, are efecte speciale care-ţi taie răsuflarea, dar când se ajunge la nivelul trei – vis în vis în vis – deja poţi să te relaxezi, că nu mai contează nimic, pot să bage ăia orice în scenariu, că merge, eşti oricum groggy! Dar ia încearcă să scoţi sau să bagi un cuvânt în Cui i-e frică de Virginia Woolf? Se simte imediat!

Sigur, există şi romane baroce, de tip saga, romane-fluviu, de calitate ireproşabilă. Dar, măcar din când în când, avem nevoie de o poveste simplă, de o castană coaptă:

„Ce-ar fi de spus despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă. Şi inteligentă. Că-i plăceau Mozart şi Bach. Şi Beatles. Şi eu. Într-o zi am întrebat-o care e în definitiv ordinea. Mi-a răspuns cu un zâmbet: Alfabetică”.

 

O zi bună vă urează

Tudor Călin Zarojanu

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: TC Zarojanu

TC Zarojanu
a studiat Matematică-informatică la Universitatea București. A fost îndrăgostit de lectură și a devenit scriitor, jurnalist, producător și realizator de emisiuni culturale.