Claudiu Komartin, profiler si scouter poetic

: Pornit pentru a dinamiza scena literară din București, Institutul Blecher a ajuns la Sibiu, Cluj, Timișoara, Suceava și Oradea și a mobilizat deopotrivă scriitori și cititori dintre cei mai pasionați și mai exigenți.

 

claudiu_komartin

Semne Bune: În urmă cu trei ani și jumătate, porneai Institutul Blecher. Despre acest proiect scriai pe blog, la momentul respectiv următoarele: Acum nouă zile s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Max Blecher. N-am auzit vorbindu-se prea mult despre ceea ce pentru mine e o aniversare importantă. (Nici nu am citit nimic edificator în sensul ăsta.) Aşa că m-am hotărât să pornesc o serie de întâlniri şi lecturi (evit să-i spun cenaclu fiindcă va fi, cred, ceva mai mult – şi mai proaspăt – de-atât), în condiţiile în care prin Bucureşti nu prea se mai întâmplă nimic interesant. Pentru a ne aminti de un scriitor exemplar (şi, mai ales, pentru ca cei care încă nu l-au citit să o facă!), se va numi „Institutul Blecher”. Prima ediţie va avea loc duminică, detaliile sunt scrise pe afişul de mai jos (pentru care îi mulţumesc Anei Toma), şi-i va avea ca invitaţi pe Dan Coman şi Sorin Despot. Sunteţi așteptați! (sursa: unanotimpinberceni.blogspot.ro). S-a schimbat ceva în receptarea lui Max Blecher în ultimii ani în spațiul public românesc?

 : Cu ceva vreme în urmă, cineva care organiza un târg de carte la care voia să ne invite, a sunat-o pe partenera mea, Ana Toma, și a rugat-o să-i facă legătura „cu domnul Max Blecher”. O idee extravagantă, care m-a făcut (măcar) să zâmbesc. Adevărul este că, și după atâția ani de la moartea lui, Blecher nu se află în centrul canonului literar românesc. Nu este un nume faimos. Sigur, mai e câte un literat curios care vorbește despre opera lui (am avut surpriza ca o prietenă absolventă de Litere să-mi spună că i s-a vorbit despre Blecher în liceu, la o oră de limba și literatura română, dar nu l-a studiat în facultate), însă conservatorismul implacabil al celor care fac istorii literare, programe școlare etc. l-a păstrat pe Max Blecher într-o poziție de marginalitate, care din fericire se potrivește de minune literaturii pe care acesta a scris-o. Blecher e un mare scriitor european într-o vreme în care literatura română imita modele străine și încerca cu o anumită disperare să se sincronizeze. El e strict contemporan și afin, prin ceea ce a lăsat, cu Robert Walser, Franz Kafka sau Bruno Schulz. Trebuie să fi citit mult și să ai niște gusturi formate ca să-i apreciezi scriitura. Nu mă aștept la asta de la cei care le ridică statui unor autori care ni se par, după mai puțin de un secol, ilizibili sau complet neinteresanți. Din fericire, cărțile lui Max Blecher au fost traduse în ultimii ani în germană, engleză, spaniolă, neerlandeză, polonă și este descoperit azi ca un mare scriitor de cititori din alte culturi. Iar la noi există o comunitate de spirit care situează opera lui Blecher pe treapta cea mai de sus a literaturii noastre. Oameni de foarte bună calitate intelectuală vorbesc și scriu așa cum ar trebui despre ceea ce a lăsat Blecher – aș menționa aici numai extraordinarul studiu monografic al lui Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei. Și nu e singurul volum remarcabil apărut în acești ani. Nu am nici o îndoială: cărțile lui M. Blecher vor supraviețui atâta timp cât se va face și se va citi literatură în limba română.

 SB: Povesteşte-mi puţin modul în care a evoluat clubul de lectură până la ediţia 69, care a avut loc vinerea trecută (15.02.2013, n.n.).

 CK: Pornit pentru a dinamiza scena literară din București, Institutul Blecher a ajuns la Sibiu, Cluj, Timișoara, Suceava și Oradea și a mobilizat deopotrivă scriitori și cititori dintre cei mai pasionați și mai exigenți. Ediții care s-au fixat în memoria participanților, din care mi-e greu să aleg și să privilegiez câteva anume, un public avid și atent, care a atins, în momentele de vârf, audiențe rare pentru lecturile publice sau cenaclurile din zilele noastre, evoluția de la un sezon la altul a câtorva dintre scriitorii tineri de după 2009 ale căror debuturi au atras apoi atenția și au entuziasmat, confirmările venite din partea poeților 2000-iști, aflați pentru prima oară în postura de autori experimentați (de nu chiar, în unele cazuri, consacrați): am văzut în anii ăștia trecând pe la Institutul Blecher autori de toate felurile, reprezentativi pentru toate direcțiile literaturii actuale (în special în poezie). După mine, vorbind cât se poate de obiectiv, literatura în spațiul public bucureștean a avut în ultimii unsprezece ani trei serii de evenimente importante: Cenaclul Euridice (din 2002 cam până în 2006), Poeticile cotidianului (2005-2010) și Institutul Blecher (2009-prezent).

 SB: Dacă ar fi să alegi trei ediţii din cele de până acum pentru un top personal, care ar fi acelea?

 CK: Îmi vine greu să fac un asemenea top fiindcă au fost foarte puține edițiile Institutului Blecher sub așteptări, le pot număra pe degetele de la o mână. Atunci când, de-a lungul a trei ani și jumătate, organizezi atâtea lecturi și discuții pasionante, avându-i în centru pe cei mai buni scriitori români ai momentului și pe cei mai talentați tineri autori emergenți, parcă ai nedreptăți pe unul sau pe altul alcătuind în grabă o ierarhie. Pot spune că a fost un moment extraordinar când i-am avut invitați la Institut într-o după-amiază de  primăvară din 2011 (era ediția 38) pe Nora Iuga, grande dame a literaturii române contemporane care tocmai împlinise 80 de ani, și pe Radu Nițescu, încă licean, care mergea pe 19 ani. Radu avea să debuteze un an mai târziu cu Gringo, confirmând astfel entuziasmul cu care a fost primit atunci, dar mai ales încrederea și înflăcărarea cu care a vorbit după acea ediție doamna Nora Iuga despre el. Pentru astfel de momente sunt mândru că am construit Institutul Blecher.

 SB: A inspirat Institutul Blecher viaţa culturală bucureşteană? Simți că se mișcă lucrurile într-o direcție (ca în sondajele de opinie de la IMAS) favorabilă literaturii?

CK: Le rămâne altora să cântărească asta. Institutul Blecher merge mai departe.

 SB: O parte dintre edițiile Blecher s-au desfășurat la sediul Uniunii Scriitorilor, în Sala Oglinzilor. Care a fost nivelul de interes și implicare al acestei instituții vizavi de clubul de lectură?

CK: Minim. Atitudinea conducerii a fost sub orice critică. Mai întâi mi-au propus să organizez acolo Institutul Blecher (care începuse să aibă o anumită notorietate), făcându-mi promisiuni de care firește că nu s-au ținut după ce am anunțat public că ne mutăm la Sala Oglinzilor… Am organizat vreme de șase luni un eveniment care aducea, zic eu, un plus pentru imaginea de animal împăiat a Uniunii, iar ei nici măcar nu au fost în stare să acopere costurile pentru deplasarea autorilor și broșurile cu textele acestora pe care le împrăștiam prin sală (ce să mai vorbim de cazare, aproape toți scriitorii care au venit din alte orașe au dormit la mine). Nici un membru din conducerea Uniunii nu a călcat vreodată pe la Institutul Blecher. Și bine au făcut, chiar nu aveau ce căuta într-un loc în care se citea și se discuta cu entuziasm literatura vie a momentului. Ce ar fi putut să-nțeleagă din pasiunea noastră niște mortăciuni cu gândul doar la funcții și bani? Din partea mea, după experiența aceasta, poate să crape liniștită, e o instituție absolut inutilă pentru oricine nu a ieșit la pensie.

 SB: În 2010 ai fondat împreună cu Ana Toma și Casa de Editură Max Blecher. Care sunt dezideratele acestui proiect?

CK: Casa de editură Max Blecher a luat fiinţă în toamna anului 2010, ca o dezvoltare a Institutului Blecher, fondat cu un mai devreme, la împlinirea centenarului Max Blecher. Am aşezat de la început ideile noastre de revitalizare a literaturii în spaţiul public sub semnul unui mare scriitor european neglijat în România timp de opt decenii şi cunoscut doar de către un public restrâns. Max Blecher, scriitorul fantast şi hiperacut care şi-a depăşit cu discreţie epoca, a fost de la început reperul major după care ne-am construit viziunea şi ne-am consolidat dorinţa de a aduce o schimbare în lumea cărţii din România. Max Blecher, a cărui viaţă s-a confundat în întregime cu scrisul, ne justifica exigenţele.

Ne-am concentrat de la început pe literatura română contemporană, mai exact pe cărţile unor autori ce nu sunt printre numele răsfăţate ale sistemului editorial sau publicistic. Am început cu colecţia „Plantaţii” (poezie românească contemporană) și cu colecţia „Orfeu” (poezie străină în ediții bilingve). În toamna anului 2011 am pornit colecția „Opera prima”, în care am publicat deja patru debutanți excepționali. În 2012 am inaugurat colecția „Washoe”, în care am scos două cărți remarcabile (și ca valoare literară, și ca design și concepție grafică). Puteți intra pe site-ul nostru, www.maxblecher.ro, unde sunt toate la vedere. Am publicat până acum 20 de cărți, și ceva îmi spune că acesta e doar începutul.

 SB: Un autor pe care casa de editură l-a publicat în 2012 a obținut premiul de debut Mihai Eminescu. Care este povestea acestei cărți?

Claudiu_Komartin (1)

 CK: Anatol Grosu, căci despre el vorbești, a debutat matur, la 29 de ani, cu Epistola din Filipeni, care e una dintre cele mai puternice cărți de poezie apărute la noi în ultimul deceniu. Cred în continuare că am avut dreptate crezând în marele său talent și în universul singular pe care îl construiește în volumul de debut recompensat cu Premiul Mihai Eminescu. Reiau ceea ce am scris despre această carte entuziasmantă: „Cu toate inserțiile biografice care îl localizează pe expeditor într-un timp și într-un loc anume, vârsta epistolei din filipeni pare la fel de greu de ghicit ca vârsta basmului. În pielea acestui scenograf ce îmbină tabloul naiv și eposul rural cu relatarea cumplită, ispitit întruna de electrizările vizionare, găsesc un mistic postapocaliptic a cărui lume pendulează între realitate și nălucire.” Citiți-l pe Anatol Grosu! E, cum s-ar spune, o investiție de viitor a literaturii române.

 SB: Și în 2011 casa de editură a propus o nominalizare la premiul de debut Mihai Eminescu, și anume pe Matei Hutopila. Putem să te considerăm ceea ce Noica numea antrenor cultural?

CK: E mult spus. Prefer să mă gândesc la mine ca la un bun profiler poetic, dublat de un scouter dedicat. Nu sunt sigur că aceste două cuvinte, provenite din engleză, au intrat încă în vocabularul nostru, dar nu găsesc un echivalent mai potrivit în limba română.

 SB: La un eveniment organizat în 2011 vorbeai despre „literatura de după literatură”. Ce s-a întâmplat cu precădere în poezia românească de atunci și până acum? Întrebarea vine pentru unul dintre antologatorii Celor mai frumoase poezii din 2010 și 2011 (Editura Tracus Arte, 2011 și 2012).

CK: Câteva festivaluri frumoase, câteva lecturi memorabile și (nu puține) cărți pe care mizez și care îmi dau încredere că toată povestea aceasta cu poezia, pe care noi o iubim nebunește, e încă vie. Pulsează. Nu trebuie decât să vrei să vezi asta.

 SB: Care dintre aceste roluri (promotor, editor, poet, antologator), la care putem adăuga și acela de jurnalist cultural (vezi Poesis Internațional), îți este cel mai convenabil? Dacă ar fi să fim corporatiști pentru zece secunde, ce ar scrie pe ușa biroului tău?

CK: Dacă aș avea un birou, ceea ce nu mi-am dorit niciodată, mi-ar plăcea ca pe ușă să fie scrise mai degrabă versuri care îmi plac.

 SB: Se zvonește prin târg că pregătești o carte pentru BookFest. Vrei să ne spui ceva despre asta?

CK: Așa se zvonește? Și eu care credeam că e un secret bine păzit… Da, probabil că până la târgul de carte din primăvară voi publica un volum de poeme pe care simt în sfârșit că l-am încheiat. Și a cărui construcție m-a absorbit în iarna care e pe sfârșite. cobalt ar putea fi cea mai bună carte pe care am scris-o, cred că închei o perioadă cu cele 51 de poeme din acest volum, și arăt cam unde-am ajuns în căutările mele. Cu ajutorul Anei Toma, căreia îi încredințez această carte cu cea mai mare încredere pe care am avut-o vreodată într-un artist și într-un prieten, cobalt va primi chipul pe care îl merită.

 

Mult succes!

surse foto aici și aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat "Rock în Praga" în 2011 și "#kazim (contemporani cu primăvara arabă)" în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392