Ce “bine” că există Facebook, această modalitate virtuală de a demonstra oamenilor cine suntem noi şi ce ne poate pielea. În mod paradoxal, avem tendinţa să fim mai sinceri, mai tranşanţi şi mai dezinvolţi atunci când avem doar monitorul în faţă. Lăsăm mai uşor să se întrevadă adevărata noastră natură.
Am fost martoră acum câteva zile la o discuţie între câţiva scriitori de pe la noi şi câţiva cititori mai rebeli. Am citit cuvinte urâte, transmise de ambele părţi. Am simţit ura în cuvintele lor şi mă întrebam de unde vine sentimentul ăsta, mai ales între oameni care nu au împărţit nimic, niciodată.
A fost o perioadă lungă de timp, până în ’90, când totul ne-a fost cenzurat. Nu am avut acces la informaţii, am fost deconectaţi de la adevărata lume, adevăratele trăiri. Zilele se trăiau la volum foarte mic, pe când restul lumii simţea cu adevărat vibraţiile din basul vieţii.
Nu ne cunoşteam pe noi înşine iar cei din jurul nostru, nici atât. Eram ecuaţii cu prea multe necunoscute.
Acum, după Revoluţie, avem acces liber la aproape orice. Avem instrumentele prin care să ne facem auziţi, suntem liberi să ne exprimăm şi avem puterea supremă asupra cuvintelor. Avem ocazia să fim mai buni. Avem dorinţe comune, dar nu ştim să fim uniţi. Vrem să mergem împreună în aceeaşi direcţie, dar nu ştim cum s-o facem. Nu ştim să comunicăm şi din acest motiv, ne punem piedici şi capcane unii altora. Ca nişte hiene, ne mâncăm între noi.
Cultura în România nu se va ridica niciodată, pentru că noi suntem cei care o înecăm, prin propriile comportamente. Ne pierdem vremea să ne anulăm unii pe alţii, ne plac răutăţile gratuite. Pentru că atât se mai oferă gratuit în ţara asta: răutatea.
Suntem în continuare ecuații cu prea multe necunoscute, dar de data asta este doar vina noastră.
În timp ce citeam discuţiile de care vă spuneam la început, mi-am adus aminte în mod dureros de ce-a scris Sega în cartea sa, „Namaste. Un roman de aventuri spirituale în India”. E vorba de un pasaj în care, ajuns în India, trebuia să păzească poarta clădirii unde locuia temporar. Observând un indian mai “fioros” cum trece pe acolo nestingherit, se gândea să-l ia la bătaie. Ca apoi, trecând pe lângă el, indianul să-i zâmbească prietenos şi să se dovedească a fi un om corect:
„Dacă ne-am mai întâlni o dată, aş îndrăzni să te privesc în ochi şi ţi-aş cere iertare. Şi apoi, ca să mă dezvinovăţesc, ţi-aş destăinui că ura mea este o consecinţă a fricii sau că frica mea este o consecinţă a urii, însă asta nu ar fi decât o justificare tâmpită. Te rog să mă ierţi pentru gândurile mele fricoase. Ori pentru gândurile mele urâcioase. Dar aşa e lumea din care vin eu, aşa e din vechime. E o lume clădită pe un eşafod, din cărămizi de frică sau de ură. Mortarul e trainic, făcut din sânge amestecat cu vină şi pedeapsă. A, nu ştiai? Află că noi avem osânde grele. Avem iadul! Ne-o amintesc sfinţii pictaţi pe pereţii reci ai bisericilor noastre. Ei ne privesc încruntaţi din icoane până ne îmbolnăvim de tristeţe. De pe alţi pereţi, în alte biserici, ne privesc alţi sfinţi: torturaţi, tăiaţi, mutilaţi, măcelăriţi, arşi, jupuiţi, dar îndurând totul cu zâmbetul pe buze, căci a lor e împărăţia cerurilor. Aceştia sunt mucenicii. Martirii. Cei purificaţi prin furia semenilor lor. O, cum să răzbat eu prin atâta cruzime, cum să ajung eu la iubire? Iartă-mă pentru gândurile mele, iartă-mă.”
Planul meu pe 2013? Să rămân în continuare la fel de departe de cei ipocriţi şi maliţioşi din comunitatea literară, aşa cum am fost şi până acum. Să visez la lucruri măreţe şi să îndrăznesc să-mi fac planuri alături de oamenii lângă care am fost şi până acum, şi care au fost alături de mine.