Cântecul roţilor de tren

DCF 1.0

Aidoma călătoriei în vis, trenul poartă cu sine o suspendare din vacarmul neschimbat al prezentului. Încă de când împachetez ceea ce va constitui bagajul de călătorie simt cum mă detaşez de rigori, spărgând coaja zilelor, cu semnele şi tabieturile în aparenţă de neocolit. Ştiu că urmează a mă arunca în acest minunat ustensil –trenul- pentru a fugi nu doar de realitate, cât de mine însămi, cea pe care vreau să o înnoiesc de la o destinaţie la alta. Cu fiecare traiectorie trasată la urcarea în tren, o capsulă a timpului mă înghite şi simt orele de călătorie cum pregătesc timpul ca pentru rugăciune.
De fiecare dată când închid ochii înaintea glasului roţilor, trenul aduce o avalanşă înainte, clătindându-mi membrele şi gândurile pe scaunele albastre. Mai liniştită decât înaintea unei cărţi, mai cutremurată totodată decât înaintea unor ape, cad în suspendarea specifică, astfel confundându-mi pulsurile cu glasul roţilor. Deşi de fiecare dată suntem pe drum, anticipând şi punând la cale planul unor direcţii ale căror turişti suntem, nu există drum mai frumos decât acela parcurs cu trenul, paradoxal, spre noi înşine. Uneori, din cauza întârzierilor care nemulţumesc câţiva dintre călători, timpul devine de gumă. Forţat de asemenea împrejurări, nu ai de ales decât a te apleca asupra ta.
De pe geamul trenului priveşti rama lumii interioare, cu naşterile şi morţile sale, cu frământările şi bucuriile care o aglomerează. Brusc, te vezi în cea mai clară oglindă cu putinţă, clarificând şi ordonând.componentele celui care creşte din tine. Ne amintim mereu oftatul despărţirilor dinaintea plecării, mai curând decât chemările, căci drumul cu trenul, călătorie iniţiatică, ne înfăţişează mereu golurile şi frământările pe care le încercăm de la un punct la celălalt, sub ochii atâtor călători! Simpla alegere de a pleca din ordinea zilei ia cu sine bagajul îngândurărilor noastre.
Suntem în permanenţă pe drum, dar parcă niciun drum nu este mai real decât acela cu trenul, în care rămânem răbdători şi hotărâţi să luptăm cu proprii monştri. În plus, nu este călătorie fără zmeii care fac naveta, fără gorgone şi piedici de tot felul. Trenul face drumul în locul nostru, dându-ne timp şi atât de multe obstacole, mare parte din ele fiind imaginare. Dacă în restul timpului parcurgem mereu un drum către ceva, prin labirintul pe care viaţa îl deschide şi îl închide prin ferestre şi gropi, labirintul deschis deasupra şinelor ne oferă mereu ieşirea la destinaţie, coborând în fine din vagon parcă fără bagaj, fiindu-ne atât de clar ce avem de acum de făcut. Câteva ore şi renaştem, căci de fiecare dată ne pierdem şi ne regăsim în călătorii. Acolo ne acceptăm găurile şi încercăm să ne umplem cuvele cu gânduri.
Cu fiecare staţie, creşte în tine omul pregătit să coboare la ultima staţie, după ce călătoria a pregătit fondul emoţional. Te-a îmbărbătat cu muzica roţilor asemenea tobelor africane care dau curaj viitorilor iniţiaţi. Ştii că trenul te duce-te aduce, dar ştii la fel de bine că cel ajuns, la fel ca cel care se va întoarce, nu mai este acelaşi. Trenul este confesionalul atât de greu de evitat, carcera în care timpul însuşi ne închide ca să nu mai putem fugi. În tren nu ne mai vizităm, ci ne locuim, în tren, învăţăm cel mai bine culisele în care pregătim destinul acestui pelerin rătăcit între oraşe.

Carla-Francesca Schoppel

sursa foto: www.dreamomania.info/dreamdictionary/mechanical-machines/train_meaning/

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35