că m-am visat obiectivă

Motto: „Omului vanitos îi este inaccesibilă obiectivitatea,
întotdeauna el îi subevaluează pe ceilalţi în
raport cu sine. Mândria este una din cele mai
sumbre expresii ale orbirii spirituale.”1

 

Subiectivitatea este problema cu care ne confruntăm în fiecare zi. Stă în natura omului să fie subiectiv. Marea greșeală apare în momentul în care te ai pe tine ca punct de reper în orice vezi, auzi, simți. Toate sunt în regulă sau nu, după bunul tău plac.
Când citești o carte, de exemplu, nu poți spune decât (îmi place sau nu îmi place): Cartea aceasta este bună. De ce este bună? Pentru că îmi place. De ce îmi place? Îmi place fiindcă autorul scrie bine. Scrie bine din punctul cui de vedere? Al meu, desigur. Ajung la cazul în care nu îmi place. Mă tot întreabă cititorii blogului meu, ce am cu Coelho, de ce tot zic că nu îl agreez. Răspunsul este tot atât de simplu, când îi deschid una din cărți, îl încadrez în categoria ”lectură de autobuz”, pentru că este ușor de digerat. Eu vreau cu totul altceva. Când îl ai pe Dostoievski ca scriitor preferat, deja ajungi la un alt nivel. Coelho mergea în liceu. De subiectivitate mă lovesc continuu. Mai grav este când ajungi să cataloghezi oamenii în funcție de cărțile citite, de autorii preferați, de filmele văzute. Apare o dulce aroganță care nu prea își are rostul.
Fiecare dintre noi este diferit, are dreptul la o anumită opinie (că este greșită sau nu, nu suntem în măsură să decidem) asta trebuie să învățăm să acceptăm.
Când un oarecare spune: Îmi plac merele. Se observă că nu este o afirmație despre mere, ci despre sine. Nu spune că merele sunt bune, în general, ci că îi plac lui. Și poate, mie nu îmi plac, dar nu spun că merele sunt rele. Nu spun nimic despre mere, ci despre mine.
În momentul în care ți se cere să renunți la subiectivitate, devenind obiectiv, parcă renunți la o parte din tine. De aceea în obiectivitate văd un ideal greu de atins. Se cere, ca în istorie, matematică, ba chiar atunci când îți dorești să critici ”ca la carte”, să te menți obiectiv. Dar iată întrebarea care reiese: Poți? Poți să analizezi operele de artă, strict obiectiv? În schimb, ca istoric, a fi obiectiv este obligatoriu. Chiar dacă îți convine sau nu, trebuie să redai cu exactitate faptele. Obiectivitatea fiind esențială pentru a reuși să te bucuri de credibilitate. Obiectivitatea se învață. Se atinge cu greu, uneori chiar deloc, dar nu trebuie să ne abatem de la drum.

„Adevărul ne umple de sănătate şi ne dă puteri noi în muncă. Cine stă alături de adevăr nu poate să nu învingă. A urmări numai adevărul şi a-l dovedi, aceasta este toată obiectivitatea.”2

 

 

1. Dyonysios Farasiotis în Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie

2. George Călinescu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Studiază filosofia, scrie poezie, este efervescentă și o cititoare împătimită. A fost premiată la Concursul IDC în 2011 este și activistă culturală. A debutat cu poezie la Ed. Grinta în volumul „Toamna asta citim Kafka” (2012). Face jurnalism economic și cultural. Nu-i plac mușchii și lichelele.

Număr articole publicate : 90