Bucureşti- labirintul meu deschis

379932_636668279684037_1338882674_n

 

Când m-am mutat în capitală, am adus cu mine visul bucureştean. Până atunci priveam mulţimea la televizor ca printre gratiile de la Zoo, cu personaje care alergau în urbanitatea îngrădită de claxoane. Bucureştenii îşi marcau de fiecare dată teritoriul dincolo de restul lumii, constituită din noi, provincialii.
Deşi cumpărasem o hartă pentru a evita rătăcirile, îmi era întotdeauna mai lesne să parcurg fără de ea bulevardurile, străzile înguste şi încâlcite, parcuri întinse sau vechi mahalale. Prin ochii celorlalţi nu reuşeam să pun în relaţie descrierile auzite cu ceea ce îmi imaginam anterior despre lumea aceasta, în aparenţă ca un muşuroi dezorganizat. Curând am descoperit că depinde de mine rama în care potrivesc spectacolul şi scenariile străzii, că Bucureşti nu este doar un oraş pe care harta mi-l prezenta ca aparţinând barurilor, maşinilor şi vitezei. Nu am putut rătăci drumul, căci fiecare plimbare mi-a fost fără destinaţie, nu puteau exista bucle greşite sau pierdute pe acest itinerariu spontan.
Prin decorul pestriţ, cu obiceiuri bizare, am schimbat de-a lungul anilor nenumărate chirii, sărind din cartiere cu felinare bolnave în blocuri pe a căror faţadă se împleteau deopotrivă istoria unui Bucureşti interbelic şi panourile publicitare, luând parte cu fiecare mutare la o nouă alegorie. Am parcurs cu răbdare ramurile unui labirint a cărui ieşire nu m-am hotărât să o găsesc până nu umplu fiecare arteră a marelui oraş cu amintiri.
În labirintul numai de mine ştiut, rar am reţinut nume de străzi. M-am obişnuit să mă întâlnesc cu oamenii în locurile unde construiserăm deja amintiri împreună. Schimbând chirii şi locuri de muncă, s-au ţesut şi mai multe trasee. Astfel, personalizând această scenă a fostelor şi viitoarelor amintiri, nevoia de colecţionar al întâmplărilor a transformat rapid harta acestui oraş-parabolă. Apoi a culminat ca pânză plină de nodurile a numeroase zile şi nopţi. Încă folosesc în dialoguri descrieri ca “Strada unde am lucrat”, sau colţul de stradă unde ploaia m-a făcut leoarcă aşteptând”.
Îi încurajez deopotrivă pe ceilalţi să se transforme în oameni adjectiv, să îmi descrie locurile prin ceea ce simt faţă de ele. Îi încurajez să mă facă direct sau nu complicele trecutului lor, prezentă chiar şi în absenţă. Capitala mi-a promis încă de la început, printre firmiturile spaţiului şi ale timpului cunoscut, noi imagini şi simţăminte.
Înnodând parcă destinul de fiecare act jucat în colţurile oraşului, am construit unitate cu unitate un cadru subiectiv, deşi îl împart totuşi cu ceilalţi. Stăpânind timpul şi spaţiul specific oraşului prin propria subiectivitate, fiecare drum a fost determinat de case din cărţi, baruri, întâlniri, locuind parcă într-un timp cinematografic sau al lecturilor, stăpânind coordonate numai de mine ştiute. În cele din urmă Bucureşti este labirintul influenţat de experienţele mele, creând mereu un nou timp. Actorii mişună pe pelicula urbană, fiecare cu propriile secvenţe şi planuri, la sfârşitul zilei surâzând înaintea noilor semne făcute pe harta destinului şi a oraşului.
Astfel, fiecare dintre noi asamblează drumurile, echilibrând harta prin elipsă, păstrând doar detaliile care contează. Creăm un timp al celor mai pline amintiri, în care am consumat elementele ce constituie un fel de hiperrealitate, cu lucruri care mai departe de noi nu se petrec. Rămân numai de noi ştiute, numai de noi trăite, cu emoţii care suplinesc prezentul şi schimbă timpul real imprimat pe hartă. Bucureşti rămâne astfel labirint deschis, de fiecare dată altul, pentru fiecare dintre noi.
Carla-Francesca Schoppel

 

sursa foto:   www.facebook.com/BucurestiOptimist

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

(x) Colaborator SB

Absolventă și masterandă a Facultății de Filosofie. Rătăcită, dar nu pierdută în labirintul basmului, deschide cu cheia visului „Alice în Țara Minunilor”, studiind povestea dintr-o perspectivă filosofică. Rar, scrie poezie.

Număr articole publicate : 35